Sâmbătă, la Petroșani, se omagiază centenarul existenței clubului Jiul, pe numele inițial, Clubul Atletic al Minelor Petroșani, eveniment pe care l-am evocat aici și în luna martie a.c, chiar în ziua de 11, dată la care s-a parafat înființarea sa. Din păcate, la centenar se vor sărbători doar… amintiri! Pe care le vor evoca, pe lângă oficialitățile locale în cadrul unei solemnități la Primărie, paricipanții. care și câți vor veni, dintre cei mulți, cu sutele, jucători, antrenori, conducători și oficianți ai grupării centenare- supraviețuitori… clubului și echipei, practic existente doar sentimental. Ceea facem și noi, reluând, reamintind, la ceas de sărbătoare, nume de personalități și persoane, Oameni, care au ținut în viață și-n primul eșalon pe Jiul timp de 41 de ani, din cei 100, debutând în 1937 și aflându-se azi pe locul 14 în clasamentul general al fotbalului românesc de primă valoare! Iar cvasidispariția lui este ombilical legată de dispariția specificului muncitoresc, mineresc mai exact, al zonei.
În 1966, când… ne-am cunoscut, Jiul Petroșani revenea în primul eșalon valoric sub antrenoratul asigurat de Eugen Mladin. Atunci jucau în A , dar sub conducerea lui Ștefan Coidum, jucători redutabili: Victor Zamfir, Florea Martinovici, Cornel Pavlovici, Mihai Ciornoava, Emil Dumitriu II, Marin Peronescu, Ioan Achim, Petre Libardi, Mircea Crăciun… Mai apoi : Ion Vasile, Teodor Pop, Andrei Stocker, Gogu Tonca, V. Ionescu, Max Naidin… Coidum a adus stilului aprig de luptă un plus în privinţa tehnicii individuale şi jocului tactic, aplicabile datorită valorii fotbalistului său preferat, Petre Libardi. Care făcea jocul la mijloc, ca şi ambele faze. Era ora la care nea Eftimie Ionescu lansa, pentru Jiul, măgulitoarea… metaforă: „Echipa dansatorilor frenetici”… Meciuri la care i-am întâlnit, cunoscut pe mulți dintre fotbaliștii care au rezistat 13 ani în prima divizie, sub conducerea antrenorilor Jean Lăpușneanu și Andrei Sepci, până la retrogradarea din 1960: Aurel Crasnic, Tudor Paraschiva, Gheorghe Romoșan, Costică Moraru, Ștefan Szoke, Costică Marinescu, Ștefan Codium- antrenorul de mai târziu, Iuliu Farkaș I, Emeric Farkaș II, Emil Ciurdarescu, Ion Ghibea, Lica Panait, Iosif „Bontu” Deleanu sau Gică Nertea- cronicarul de la Sportul, o vreme coleg la masa presei… Între ei, Emil Ciurdărescu devenea legendă printr-un gol marcat celebrei CCA, pretendentă la titlu, gol de la jumătatea terenului, după o degajare neglijentă a portarului Toma, minge interceptată de Ciurdi și ajunsă în poartă înaintea lui…Toma. Gol care a făcut-o pe Petrolul campioană a doua oară, în 1959, și se povestea că Jiul a ajuns la Petroșani abia după două zile, fiind… arestată la Ploiești. Iar în 1967 Coidum începea un nou îndelungat stagiu de existenţă a Jiului în primul eşalon valoric, de 19 ani, sub conducerea administrativă abilă a cuplului directorial, de la CMVJ, Otto Abraham- Ioan Karpinecz, Iani Baci… La care s-a… școlit Mircea Pascu, viitorul președinte al FRF și înalt demnitar al UEFA și FIFA.
Aşadar, prin trecutul său divizionar la primul nivel, pe la Jiul Petroşani s-a perindat o reală pleiadă de antrenori cu renume, precum Coloman Braun-Bogdan, Cibi-baci, pe care am avut şansa să-l mai întâlnesc pe când era observator federal, şi să ascult multe poveşti cu fotbalişti şi despre fotbal şi oameni de fotbal…Iar când se nimerea să fie delegat la Jiul şi nea Ioan Chirilă, erau mai intersante aducerile lor aminte decât orice meci…Tot aşa i-am întâlnit pe foştii antrenori Andrei Sepci şi Eugen Mladin. La multe meciuri ne întâlneam cu veteranul antrenorilor din Petroşani, Vasile Lazăr, un nea Mitică Pătraşcu al Văii Jiului. Viorel Tălmaciu a ajuns la Petroşani tot spre sfârşit de carieră şi era consacrată, între apropiaţi, gluma sa, cu cele 3 bancnote de 100 de lei, bani de-atunci, pe care le purta tot timpul într-o fantă ascunsă a borsetei, şi zicea cu resemnare: „Cu 300 ajung, de oriunde din ţară, acasă !” Confirmare că instabilitatea antrenorilor, la noi, e boală veche…
Titus Ozon a avut cele mai bune rezultate, ca antrenor în România, numai la Jiul Petroşani, între 1968-1970. Pe care nu le-a mai repetat la revenirea din 1974. Dar performanța reală, cucerirea Cupei României, avut loc sub conducerea unui antrenor mai puțin celebru, Traian Ivănescu (decedat zilele trecute, fie-i țărâna ușoară!), la 23 iunie 1974: 4-2 în finala cu Poli Timișoara ( antrenată de Ion V. Ionescu!), de către cea mai frumoasă echipă Jiul pe care am văzut-o jucând fotbal: Gabriel Ion – Ion Nițu, Gogu Tonca, Andrei Stocker, Adrian Dodu – Alexandru Nagy, Petre Libardi – Arpad Szucs, Gheorghe Mulțescu, Adalbert Rozsnyai, Mihai Stoichiță. Goluri marcate de Mulțescu-min. 32, 34, 47 și Szucs, min.77, respectiv Surdan și Bungău. ( Jiul ratase o altă finală, în 1972, cu Rapid).
Au mai trecut pe la Jiul, la apus de carieră, Bazil Marian, Eugen Iordache, Gică Ene, dar s-au afirmat aici, ori s-au lansat, sau au încercat Gogu Tonca, Dumitru Marcu, Petre Libardi, Gigi Mulţescu, care s-a consacrat în…Turcia. A încercat şi-n România de mai multe ori, la Dinamo, la Jiul, Poli Timşoara, la Sportul, “U”Cluj, Petrolul, Astra, la Piatra Neamţ… Unde nu a antrenat? Dar rămâne…sultan la turci. Mai încoace, la Jiul s-a făcut mare ca antrenor, singura dată în carieră, Ion (Liţă) Dumitru, cu o promovare în 1996, dar legată de controversatul Miron Cozma, după care Liţă a plecat cu miliardul, se zicea atunci… Echipa s-a mai chinuit un an în „A”, avându-i ca antrenori pe Ion Ion şi Gigi Staicu, care nu a mai reuşit precum prin 70 la Satu Mare şi Oradea.
De atunci, Jiul s-a tot chinuit, până a… murit. Că rimează…Timp în care, ghinionistul de la Genova, din meciul România – Irlanda, din CM 1990, Daniel Timofte (ratare, la 4-4, a unei lovituri de pedeapsă, care ne-a scos din cărţile sferturilor de finală), şi-a încercat şi el norocul ca antrenor la echipa care l-a consacrat, dar…
Nu pot încheia frânturile de amintiri fără a menţiona trecerea, lăsând urme adânci aici, între 1975 -1976, a lui Ion V. Ionescu, Jackye, avându-l ca secund, „cel mai bun secund pe care l-am avut!!”, pe Toader Pop, fost principal şi la Mureşul Deva, şi la „U” Cluj, pe care a şi promovat-o în „A”, după care a încercat ceva prin Canada, unde i se pierde urma… Când spuneam că Jackye a lăsat urme adânci la Jiul, mă refeream la faptul că sub mandatul său s-a produs saltul echipei de la lupta încrâncenată la tehnică individuală, la o idee de joc presupunând valorificarea calităţilor personale într-un grup cu relaţii de joc intens exersate, până la închegarea automatismelor între jucători. Lucru posibil numai după ce lui Libardi i s-au alăturat Gigi Mulţescu, Mihai Stoichiță, Bela Rozsnyay, Bucurescu, o vreme şi Dumitrache, etapă în care lupta aprigă în noroi a fost înlocuită cu jocul de finețe tehnică spectaculară și, de-acum, „pe verde”, pe gazon adică, pentru prima dată văzut la stadionul vechi, din lemn. Plus valoare care i-a dus la lotul naţional deodată pe Mulţescu şi Rozsnyay…
La bună revenire, Jiul Petroșani ! Primul pas, sper cu ardoare să fie de bun augur, s-a făcut: de mâine stadionul se va numi PETRE LIBARDI- fotbalistul-efigie al Jiului.
