Una dintre filele de istorie locală, dar şi est-europeană, cvasinecunoscută publicului larg, o constituie apărarea antiaeriană a meleagurilor hunedorene, organizată odinioară potrivit principiului militar „armă contra armă”. Desigur, mulţi concetăţeni îşi aduc aminte că, în judeţul nostru, au existat, timp de mai multe decenii, câteva unităţi speciale de rachetişti, considerate subiect tabu, la vremea aceea
Pornind de la izvoare documentare de primă mână, în cele ce urmează, vom încerca să risipim aura de „mister” şi să prezentăm cititorilor câteva repere ale destinului unei unităţi de elită a Armatei Române, din secolul XX: Regimentul 15 Rachete şi Artilerie Antiaeriană „Căpitan Ciurea Gheorghe” Hunedoara (1963-2003).
Tradiţie antiaeriană
Primele tradiţii ale apărării antiaeriene moderne, în acest judeţ, pot fi amplasate cronologic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când un divizion de tunuri a asigurat Uzinele de fier ale statului Hunedoara, împotriva unor potenţiale atacuri ale aviaţiei.
De asemenea, în plan mondial, cele dintâi rachete militare sol-aer au fost concepute şi construite, în anul 1943, la Reinsdorf, lângă Wittenberg, sub coordonarea ştiinţifică a lui Hermann Julius Oberth, sas originar din Sibiu, considerat a fi unul dintre părinţii ştiinţei rachetelor şi aeronauticii spaţiale.
După încheierea marii beligeranţe, producţia de oţeluri speciale căpătase o importanţă deosebită pentru sovietici, care solicitau plata unei părţi a datoriei de război în produse din oţel. Pe atari coordonate, combinatele siderurgice din România au devenit obiective strategice, urmând a fi apărate cu forţe militare. Astfel, începând cu anul 1954, în zona Hunedoarei, au funcţionat Regimentele nr. 15 şi 133 Artilerie Antiaeriană Mixtă.
Rachete sovietice, rapoarte C.I.A. şi cerul Hunedoarei
Proliferarea „Războiului Rece”, precum şi conturarea celor două blocuri militare rivale – NATO şi Pactul de la Varşovia, au determinat alinierea la rigorile modernităţii a mijloacelor de apărare a spaţiului aerian. Pe cale de consecinţă, în anul 1958, Ministerul Forţelor Armate achiziţiona, din U.R.S.S., «Sistemul de rachete antiaeriene sol-aer SA-75 „Dvina”». Rapoartele C.I.A. menţionau că acest complex de rachete fusese prezentat, pentru prima dată în public, la 1 mai 1957, la parada organizată în Piaţa Roşie din Moscova. Sistemul SA-75 „Dvina”, deosebit de performant la acea dată, fusese conceput ca o armă defensivă dirijată de la sol, prin mijloace radio, pentru doborârea aparatelor de zbor care ar fi pătruns neautorizat în spaţiul aerian al ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia.
Prima instalaţie SA-75 „Dvina” (SA-2 Guideline, în codificarea N.A.T.O.) a intrat în înzestrarea Armatei Române, în anul 1959. La începutul anilor ’60, au existat o serie de contacte bilaterale româno-sovietice, având ca temă principală integrarea dispozitivului de apărare antiaeriană a României în cel al Tratatului de la Varşovia. La 22 martie 1961, ministrul forţelor armate, generalul Leontin Sălăjan, l-a informat pe Gheorghe-Gheorghiu Dej cu privire la recomandările formulate de comandantul Forţelor Armate Unite ale Tratatului de la Varşovia. Sovieticii preconizau înfiinţarea şi dotarea cu rachete SA-75 a patru regimente româneşti, până cel târziu în 1962-1963.
„Recomandarea” a fost adoptată în cadrul programului de modernizare militară a ţării, astfel încât, planul de înzestrare a Armatei R.P.R., pe cincinalul 1960-1965, prevedea suma de 4236 milioane lei (1157 milioane ruble), adică 69 % din bugetul apărării naţionale, pentru cumpărarea de tehnică militară modernă din U.R.S.S.: 104 avioane MIG-21, sisteme de rachete SA-75 „Dvina” şi S-75M3 „Volhov”, staţii de radiolocaţie etc.
Avionul spion U-2 vânat din Hunedoara
Pe făgaşul recomandărilor sovietice preluate de generalul Leontin Sălăjan, în 1962-1963, a fost înfiinţat Regimentul 15 Rachete şi Artilerie Antiaeriană de la Hunedoara, acestuia revenindu-i o relevanţă strategică aparte, atât în planul dispozitivului de apărare a vestului României, cât, mai cu seamă, pentru apărarea platformei siderurgice şi a zonei industriale din Hinterland. Însă, pe harta tactică a alianţei Tratatului de la Varşovia, rachetiştii hunedoreni participau integrat la realizarea unui cordon antiaerian, menit să zădărnicească posibilele raiduri ale avionului spion U-2.
Începând cu anul 1962, pe teritoriul judeţului Hunedoara, erau demarate lucrările de amenajare a amplasamentelor pentru 4 „Divizioane de foc”, iar un an mai târziu, s-a intrat în dispozitivul operativ al Tratatului de la Varşovia, regimentul începându-şi serviciul permanent de luptă. Cele patru divizioane de rachete sol-aer ale unităţii hunedorene au fost amplasate geografic la: Ilia – Măgura Sârbilor, Orăştie – Dealul Mic, lângă Haţeg – pe Dealul Sânpetrului, la Vadu Dobrii – „Valea Ursului”.
Din câte se poate remarca, această dispunere strategică a divizioanelor asigura apărarea antiaeriană a unui teritoriu cuprinzând principala zonă industrială şi administrativă a ţinuturilor hunedorene: Combinatele siderurgice Hunedoara şi Călan, reşedinţa politico-administrativă a judeţului – municipiul Deva, Electrocentrala Mintia, Întreprinderile Chimica şi Mecanica Orăştie, I.M. Cugir, zona minieră Teliuc-Ghelari, nodul de cale ferată şi depourile de la Simeria.
Industria hunedoreană apărată cu 72 de rachete
În deceniul 7 al secolului XX, puterea de foc a Regimentului 15 din Hunedoara totaliza 24 rampe de lansare, cu 72 rachete radiodirijate pregătite pentru întrebuinţare, în primele faze ale luptei. Supravegherea spaţiului aerian, identificarea şi „achiziţia ţintelor” se realiza prin intermediul Batalionului de radiolocaţie de la Băcia.
În şase minute orice ţintă cădea
Tehnica Regimentului 15 Hunedoara a fost supusă unei modernizări radicale, în 1985-1986, când vechilor complexe „Dvina” le-au luat locul Sistemele de rachete «S-75M3 „Volhov”», cu o rază medie de acţiune de 64 km. În situaţia primirii ordinului de lansare, viteza de reacţie a rachetiştilor hunedoreni arăta că aceştia erau în stare să doboare o ţintă aeriană, aflată până la 30.000 m altitudine, „în orice condiţii de timp, anotimp”, în cel mult şase minute de la darea alarmei.
Antrenamente în URSS
Regimentul hunedorean de rachete şi-a desăvârşit pregătirea în cadrul tragerilor de antrenament, atât în ţară, la Capul Midia, cât şi în poligoanele speciale din U.R.S.S. Debutul prezenţei hunedorene, în bazele antiaeriene de la Marea Caspică, s-a petrecut în anul 1964, când Regimentul 15 R.A.A. Hunedoara a executat trageri de luptă cu rachete radiodirijate, în marele poligon de la Aşuluk. În pofida diverselor şicane din partea sovieticilor, pe parcursul unui sfert de secol, cele patru divizioane de foc ale rachetiştilor hunedoreni au primit calificative de „foarte bine” la aceste trageri reale.
Mărturiile documentare ne dezvăluie că ultimul antrenament al R. 15 R.A.A. în Rusia s-a consumat, în toamna anului 1989, cu circa două luni înaintea izbucnirii Revoluţiei Române. În perioada 2-7 octombrie 1989, Divizionul nr. 1 R.A.A. Ilia, sub comanda col. Vasile Ţonea, a reuşit să obţină, din nou, laurii unor aprecieri din vârful clasamentului, în faţa celorlalţi competitori din Tratatul de la Varşovia.
Rachetele au adus civilizaţie
Prezenţa militară a rachetiştilor în zona montană a avut şi un rol benefic pentru comunităţile rurale din proximitate. Un atare exemplu l-a constituit localitatea Vadul Dobrii, din Munţii Poiana Ruscăi. Existenţa Divizionului 4 R.A.A. „Valea Ursului” în arealul satului i-a scos pe oamenii de acolo din izolarea în care trăiseră, graţie comunicaţiei rutiere construite de rachetişti. Amenajarea obiectivului crease oportunităţi pentru electrificarea unor aşezări umane din zonă. De asemenea, transporturile de personal şi materiale, efectuate săptămânal la divizion, a reprezentat oportunitatea unei căi viabile de aprovizionare cu alimente şi legătură a satului Vadul Dobrii cu lumea exterioară.
Ţintele false de la Revoluţie
În vâltoarea Revoluţiei din Decembrie 1989, Regimentul hunedorean de rachete avea să fie confruntat cu acţiunile şi efectele „războiului radio-electronic”. Deşi, începând cu ziua de 22.12.1989, ora 19.00, s-a luat măsura închiderii spaţiului aerian al ţării, totuşi, pe ecranele staţiilor de radiolocaţie, apăreau zeci de ţinte aeriene neidentificate.
Asupra „aeronavelor” observate pe radare, în noaptea de 22-23 decembrie, subunităţile Regimentului 15 R.A.A. Hunedoara au primit ordin de activare a lansării. Au lansat doar Divizioanele de la Sânpetru – Haţeg şi Vadul Dobrii – „Valea Ursului”, rachetele fiind autodistruse în aer, deoarece nu întâlniseră nicio „ţintă” dintre cele vizualizate pe radar. Trecând dincolo de aparenţe, întregul tablou evenimenţial punea în evidenţă diversiunea, prin imitarea de „ţinte” aeriene false, cu ajutorul unor resurse radioelectronice, pentru a se crea convingerea existenţei unui inamic virtual.
Regimentul este atacat
Concomitent războiului radio-electronic, teroarea şi confuzia au fost semănate în hinterland-ul Hunedoarei prin declanşarea unor acţiuni de luptă armată, asupra reşedinţei regimentului de rachete. În seara zilei de 22 decembrie 1989, unitatea era atacată terestru cu focuri intense de armă, de către inamici necunoscuţi. Agresiunea asupra sediului regimentului de la Hăşdat a durat până după data de 26 decembrie, îndeosebi pe timpul nopţii, iar identitatea inamicilor a rămas neelucidată.
Dintre rachetiştii hunedoreni, au căzut la datorie, pe când se aflau în dispozitivul de apărare al unităţii militare, Eroii martiri: Maior post-mortem Stîngă Ioan Mircea, Sublocotenent post-mortem Merticaru Dumitru, Sublocotenent post-mortem Cotfas Aurel Marinel, Sublocotenent post-mortem Lazăr Rotaru. De asemenea, Sublocotenentul post-mortem Cristea Valeriu, din aceeaşi unitate, a fost doborât în zona urbană a Hunedoarei, prin împuşcare cu muniţie explozivă. Lor li se adaugă şi militarii răniţi în schimbul de focuri: Maistrul militar Buha Ioan, Soldat Nistor Cristian, Soldat Balint Ioan, Soldat Moldovan Ilie.
În semn de pios omagiu, contribuţia acestor eroi la victoria Revoluţiei din Decembrie 1989 urma să fie recunoscută prin Legea nr. 572 din 2001, odată cu declararea municipiului Hunedoara – „Oraş Martir al Revoluţiei”.
La 30 mai 1995, Preşedintele României acorda noul Drapel de luptă Regimentului 15 Rachete Antiaeriene din Hunedoara, unitatea primind ca patron numele fondatorului Artileriei antiaeriene din România – „Căpitanul Gheorghe Ciurea”.
Din mijlocul rachetiştilor hunedoreni, câţiva au ilustrat o carieră notabilă în Armata Română. Patru ofiţeri au reuşit să ajungă în cele mai înalte grade din armată, respectiv generalii: Dumitru Dumitrescu, Ioan Toma, Emil Gheorghe Ciobanu, Vasile Zete.
Regimentul nu a fost protejat sub umbrela N.A.T.O.
În contextul aderării României la N.A.T.O., pe coordonatele asigurării interoperabilităţii, ţara noastră a căutat să-şi compatibilizeze strategia şi arsenalele cu sistemele militare euroatlantice, aspect care a dus la scoaterea din uz a tehnicii antiaeriene de provenienţă sovietică. Astfel, în anul 2003, s-au desfiinţat 3 regimente de rachete sol-aer, între care şi Regimentul 15 R.A.A. Hunedoara.
Se punea punct unei excepţionale tradiţii de arme, care a durat patru decenii, între anii 1963-2003. Timp de 40 de ani, aceşti rachetişti de elită şi-au îndeplinit datoria de onoare faţă de ţară, cu credinţă, dăruire, sacrificiu personal. În comunitatea militară est-europeană, ei dobândiseră aura de aşi în domeniul rachetelor sol-aer.
De pe urma dizolvării acestui regiment de rachete, o parte dintre efective au trecut în pensionare anticipată, cu „ordonanţa”. Tehnica a fost retrasă şi casată, iar cazărmile dezafectate s-au predat în custodia primăriilor pe raza cărora funcţionaseră până atunci. Au rămas în urmă: un monument al eroilor martiri, amintirile vibrante ale veteranilor rachetişti, legendele urbane iscate din aura de mister ce-i înconjura pe „Aşii de la Aşuluk”, dar şi „vestigiile” amplasamentelor fostelor rampe de lansare, pierdute sub vegetaţia cotropitoare a codrilor, precum iedera neiertătoare a timpului şi uitării.
