172 de ani de la „Lupta pentru Podul de la Piski” (Simeria Veche de azi)

951

Amintirea a 172 de ani de la cumplita bătălie, (în care austriecii și românii au pierdut cca 200 ostași și 10 ofițeri, printre care și pe colonelul Losenau, comandantul batalionul austriac de rezervă. Iar ungurii au pierdut între 600 și 700 oameni morți și râniți) ce a avut loc în apărarea punctului strategic, Podul de la Piski, la 9 februarie 1849 ar trebui, fie și doar ca pios omagiu celor căzuți pe câmpul de luptă, să ne facă mai buni, mai toleranți.

Situația înainte de bătălie

În luna decembrie a anului 1848 armata revoluționară maghiară pătrunsese din Ungaria propriu-zisă în Principatul Transilvania, ofensiva ei împingând trupele imperiale austriece spre marginea acestuia. Sprijinite de legiunile (milițiile) românești și trupele țariste ruse, trupele imperiale reiau atacul pentru izgonirea armatei revoluționare maghiare din Transilvania.

Trupele maghiare suferiseră pe data de 4 februarie o a doua înfrângere dură, la Ocna Sibiului, în fața trupelor austriece, susținute de milițiile românești, dar mai ales întărite de trupele țariste rusești, astfel că se retrăseseră de la Sibiu spre Sebeș-Alba, iar de aici, după o nouă ciocnire la Sebeș cu austriecii, s-au retras pe direcția Orăștie-Deva, până la podul de la Simeria.

Scopul bătăliei

Scopul trupelor austriece era să pătrundă pe valea Mureșului spre Timișoara spre a prinde între două focuri corpul maghiar care asedia cetatea Timișoarei și a elimina astfel din Ardeal prezenta militară maghiară. Atacul austriecilor a început încă din ziua de 7 februarie printr-o serie de atacuri de diversiune, care să distragă atenția ungurilor de la atacul principal.

Trupele maghiare aveau scopul de a interzice trecerea trupelor imperiale spre Arad și Timișoara și de a-și menține prezenta în Transilvania, altfel întreaga revoluție maghiară riscând să fie anihilată, prin împingerea luptelor în Ungaria propriu-zisă.

Comandantul austriac care a condus trupele imperiale austro-române a fost Anton Puchner, comandantul suprem al trupelor imperiale austriece din Transilvania. Comandantul ungurilor a fost generalul Bem (de origine poloneză), care a spus în timpul luptei: „Ori recuceresc podul, ori mor. … Dacă pierdem podul, pierdem Ardealul”, ca semn al marii importanțe strategice a podului de peste râul Strei, de la Simeria. Cea mai mare parte a bătăliei s-a desfășurat în zona podului de peste râul Strei, de la Simeria. Cine deținea podul controla deplasarea trupelor într-o direcție sau alta, spre interiorul Transilvaniei sau invers, spre Ungaria.

Desfășurarea bătăliei

Cea mai mare parte a bătăliei s-a desfășurat în zona podului de peste râul Strei, de la Simeria. Cine deținea podul controla deplasarea trupelor într-o direcție sau alta, spre interiorul Transilvaniei sau invers, spre Ungaria. Podul de la Simeria era construit din lemn și avea cca 35 metri lungime. La Simeria râul Strei, care curge de la sud spre nord, se varsă în râul Mureș. Localitatea Simeria, pe atunci doar un sat, se afla amplasată pe malul drept al râului Strei.

După bombardamentul inițial de artilerie, infanteria generalului austriac Kalliany a pornit atacul asupra podului, al cărui capăt l-a ocupat cu succes, împingându-i înapoi pe soldații baronului maghiar Kemény Farkas și năpustindu-și spre pod. Honvezii s-au apărat suficient de mult timp încât să evite capturarea tunurilor lor de către austrieci, fiind totuși împinși de pe pod. Austriecii au primit întăriri un număr mare de infanteriști și vânători, iar geniștii lor au început să și repare podul. Situația trupelor maghiare devenind schimbătoare, baronul Kemény a decis să intervină prin aruncarea în luptă a husarilor, care au fost întâmpinați de austrieci cu foc de pușcă ucigător. Bătălia a continuat cu atacuri și contraatacuri repetate asupra podului, la finalul zilei ambele tabere retrăgându-se datorită pierderilor mari.

După bătălie

Importanta bătăliei de la Simeria a fost mare nu prin lupta în sine, cât prin victoria strategică câștigată de unguri, care au reușit ulterior să contraatace în Transilvania și să respingă în Tara Românească trupele austro-ruse, punând stăpânire pe tot Ardealul, cu excepția cetății Alba Iulia și a centrului Munților Apuseni, controlat de Avram Iancu și de trupele sale de moți, care nu au putut fi înfrânte niciodată cu forța armelor în timpul revoluției din 1848-1849.

Sursele austriece și românești afirmă că bătălia de la Simeria fost o bătălie cu final nedecis, ambele părți retrăgându-se de pe câmpul de luptă. Sursele maghiare consideră însă bătălia de la Simeria ca fiind una dintre cele mai mari victorii maghiare din toate timpurile.

Însă învingător la Simeria Jozef Bem învins în bătălia fiind Feldmareșalul Anton von Puchner austriecii au fost nevoiți să se retragă în Valahia. După ce Franz Josef a chemat în ajutor trupele ţariste, generalul Bem a fost înfrânt în vara anului 1849 în bătălia de la Albeşti, lângă Sighişoara. Pe 13 august 1849, armata revoluţionară a capitulat la şiria, lângă Arad.

În retragerea spre Simeria, la Orăștie (și nu numai) armata Maghiară comite o serie de atrocități. Sunt consemnate, pentru Orăștie, spânzurarea mai multor oamenii – în special Români, da nu numai -, încercarea de incendiere a Cetății și multe altele.

Spini

Spini-ul este una dintre localitățile ce au aparținut până în 1851 de Regimentul I de Graniță de la Orlat. Regimentul I grăniceri, era situat la granița sudică a Transilvaniei și ocupa cel mai întins ținut în cadrul graniței militare transilvănene. El se întindea de la Porțile de Fier, peste părți ale comitatului Hunedoara, ale comitatelor Alba de Sus și Alba de Jos, prin scaunele Orăștie, Sibiu, Miercurea, peste districtele Făgăraș și Brașov. Reședința sa se afla la Orlat, lângă Sibiu, iar drept centru de greutate al acestuia era prevăzut districtul Făgărașului.

Cunoscut și sub numele de „Grenzinfanterieregiment Nr. 16”, regimentul a fost reorganizat în anul 1765 și a purtat denumirea de „1. Romanen Grenzinfanterieregiment” din anul 1849, pentru ca din 1851 sa devină „Regimentul de Linie Nr.46” având Statul Major și Comandamentul de Recrutare la Szeged.

Membrii comunităților ce compuneau localităților de grăniceri aveau un statut aparte. Fiind soldați bărbații erau considerați drept nobili, deci oameni liberi, aveau școală și Biserică în limba proprie. Dar și datoria de a slujii sub arme.

La 1849 în Spini nu se găseau bărbați, fiind chemați la „ORDIN”, așa se explică de ce ungurii, în retragerea lor, găsesc aici doar pe Preotul Greco-Catolic Pavel Simu. După ce-l bat cu atrocitate, îi taie mâinile și picioarele apoi penisul, furând din Casa Parohială peste 1000 de florini. O mică avere la acea perioadă.

Martori tăcuți

Amprenta „Bătăliei pentru Podul de la Piski” o mai putem găsi în ce a mai rămas din Hanul de la Piski, se mai văd și acum pilonii vechiului pod, dar cam atât.

Hanul Piski

Este o clădire monument istoric și este descrisă ca fiind locul unde a fost Garnizoana Bem în timpul revoluției de la 1848-1849 din Transilvania. Clădirea este mult mai veche, a fost construită la mijlocul secolului al XVIII-lea. Prima mențiune documentară apare în timpul Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan din 1784, când, în documente, se afirmă că toate cârciumile de pe raza localității Simeria Veche au fost distruse.

Străvechea cârciumă din Transilvania a funcționat neîntrerupt mai bine de două secole, pe malul drept al Streiului, lângă podul de lemn din Simeria Veche. A suferit distrugeri în timpul, așa cum menționasem anterior, răscoalei lui Horea, a stat ca martor al luptelor din timpul revoluției de la 1848, a supraviețuit și celor două Războaie Mondiale. Până și comuniștii i-au găsit un rost, însă democrația haotică de după 1989 a expus-o degradării, jafului și nepăsării. Cu toate că este monument istoric reparațiile ar ajunge la niște costuri pe care moștenitorii nu le pot suporta fiind într-o situație similară cu multe alte clădiri istorice din județul Hunedoara, adică o ruină.

Monumentul din Simeria

În amintirea bătăliei de la podul de peste Strei a fost ridicat în Simeria un monument demolat după 1918. Totuși zidurile ruinate ale vechiului han care a adăpostit răniții austrieci, români și ruși în timpul bătăliei rezistă încă în apropierea podului de peste Strei.

Resurse:

Textele istorice sunt de aici „Academia Română – Institutul de Istorie George Barițiu” seria „Biografii istorice Transilvane”;
Ela Coama, „Nouă luni în Transilvania (Decembrie 1848-August 1849) Generalul Jozef Ben în corespondență, declarații, documente” Editura Agora, Cluj Napoca;
Laura Oană „Hanul cu istorie de la Simeria Veche: supravieţuitor al bătăliilor, prăbuşit din nepăsare”, Ziarul Replica, 27 februarie 2019, https://www.replicahd.ro/hanul-cu-istorie-de-la-simeria-veche-supravietuitor-al-bataliilor-prabusit-din-nepasare/;
Ștefan Ciocan „Istoria cum nu e scrisă în manuale. Bătălia de la Simeria, un moment decisiv al revoluției din 1848 – 1849”, Ziarul Glasul Hunedoarei, 3 august 2017, https://glasul-hd.ro/istoria-cum-nu-e-scrisa-manuale-batalia-de-la-simeria-un-moment-decisiv-al-revolutiei-din-1848-1849/

Resurse ale imaginilor:

Piski
https://hu.wikipedia.org/wiki/Piski_csata

Dan Orghici

Comentarii FB

comentarii




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *