Cum arată Pavel Stratan dincolo de lumina reflectoarelor!
Artistul care şi-a pus în versuri povestea vieţii a povestit pentru ZHD despre copilărie şi familie, despre pasiuni şi fericire, despre filosofia lui de viaţă, despre invenţii, seka, pozne şi scamatorii, dar şi despre trecutul pe care nu-l poate uita niciodată
Are 44 de ani şi s-a născut de ziua lui – dincolo de Prut, într-un sat plin de Stratani, în care oamenii vorbesc o românească greoaie.
De la 5 ani, n-a mai lăsat chitara din mână. La 13 ani, a compus primele versuri, iar la 26, amuza lumea cu scamatorii.
A jucat seka până a plecat în armată şi a studiat teatrul şi jurnalismul pentru că se vedea actor, regizor sau scamator. Dar muzica le-a lăsat pe toate în urmă, după ce Pavel Stratan şi-a spus în versuri povestea vieţii.
Amintirile lui din copilărie te amuză şi te uimesc. Dar nu sunt numai ale lui!
Îşi face piesele într-un fel aparte. Suceşte şi răsuceşte cuvintele până când devin muzică. Toate albumele lui se numesc „Amintiri din copilărie” şi în toate ironizează băutura şi ridică în slăvi trăsnăile pe care le-a făcut la Nişcani. Cântă despre tatăl său şi despre prietenii care l-au inspirat, despre beciul în care s-au întâmplat multe şi despre iubire, despre viaţă şi despre trecerea timpului.
România l-a făcut vedetă peste noapte. O vedetă cuminte şi ciudată. În spatele ei, a rămas acelaşi Pavlik: „băietul” care odinioară târa după el o chitară fără corzi, în colbul de pe drum – timid, modest şi prea puţin obişnuit cu zâmbetul.
Şi-a făcut viaţa cu mâna lui. Nu iartă şi nu uită. Planurile îi merg strună şi are tot ce-şi poate dori un om – o carieră strălucită, o nevastă iubitoare şi doi copii talentaţi.
-Cum a început povestea muzicii pentru Pavel Stratan?
-Cânt la chitară de la 5 ani – după ureche, ce prindeam de la frate-meu mai mare ori de la prieteni. Pe note am cântat numai când am început să compun muzică. Prima chitară am avut-o în clasa I, când am ieşit prima dată pe scena şcolii. Era o chitară adevărată, nu din carton, cum meşteream noi, copiii, până atunci.Tata nu-mi permitea să cânt la chitară – aşa că o ţineam pe la prieteni sau la şcoală. Muzica e pierdere de timp – asta îmi spunea el întotdeauna. Era un muncitor realist şi nu credea c-o să scot bani din cântece. Dar nici eu nu cântam ca să ajung cântăreţ. Cântam că-mi plăcea. Şi n-am cântat niciodată în văzul lui tata, pentru că mă certa sau putea chiar să-mi strice chitara. Dar la şcoală nu-mi putea interzice să cânt. Îmi amintesc că în clasa a III-a, am luat locul II la un festival şcolar. Se numea „Voci de argint” şi se făcea de Paşti, în raionul Călăraşi. Se adunau copii din toate satele şi cântau. Aş da oricât să am o poză de atunci. Am căutat şi prin arhive, dar n-am găsit. Am doar una de prin clasa a II-a, când făceam întreceri şcolare la pădure, primăvara.
-Aţi făcut toate trăsnăile despre care cântaţi?
-Toate prostiile din piesele mele sunt reale, dar nu le-am făcut eu pe toate. Pe unele le-au făcut prietenii ori vecinii. Sunt prostii pe care le făceau copiii din satul meu şi pe care le fac toţi copiii. În piesa „Încă nu-nvăţam pe-atunci la şcoală” cred că sunt 20 de întâmplări reale – năzbâtii care s-au petrecut în gaşca noastră. Unele sunt ale mele. De exemplu, cea cu cojocul tatii, pe care l-am tăiat ca să-mi fac mănuşi. Tata a avut un şoc. La fel şi când mi-am făcut schiuri din doaga butoiului. În piesă am scris aşa cum a fost. Tata m-a întrebat: „Unde-i doaga?”. Şi eu i-am spus: „Iaca doaga/Este, numa‘ nu-i întreagă/Eu dintr-însa schiuri mi-am făcut”.
-Şi pedeapsa pentru toate astea?
-Ei, nu spun concret cum ne bătea tata. Mai lua şi cureaua, cum era la ţară. De-aia i-am tăiat-o bucăţele. Ştiam c-o să mă bată şi mai tare, dar aşa mi-a venit atunci – să tai cureaua cu care m-a bătut. Făceam prostii intenţionat. Azi mă bătea pentru una, mâine făceam alta. Păi la fân, cum am dat foc? Legam câte un obiect de coada pisicii şi-i dădeam foc, iar pisica fugea cu focul după ea. Atunci a intrat sub căpiţa de fân. Pisica a ieşit, dar focul a rămas. Am făcut multe prostii şi am plătit pentru ele. Alţi copii poate că reacţionează la bătaie, dar eu n-am reacţionat. Nu cred că bătaia e o metodă de educare. Niciodată n-am încurajat un părinte să ridice tonul la copilul lui sau să-l lovească.
-După succesul cu „Eu beu”, mulţi au crezut că nu lăsaţi paharul din mână. Cât beţi în realitate?
-Eu fac sport de copil, iar băutura şi fumatul nu merg cu sportul. Am fumat prima ţigară la 5 ani. M-au învăţat prietenii – aşa era în gaşcă. Iar pentru un copil, şi 10 grame de vin e prea mult. Eu las lumea să înţeleagă ce vrea din piese. Nu trebuie să spun eu cât am băut. Eu ironizez băutura în cântece – nu încurajez pe nimeni să bea. Dar pentru mine, omul beat a fost întotdeauna cel mai amuzant, pentru că în starea aceea, crede că poate face orice. Şi eu sunt la fel. Cred că pot face orice, dar eu sunt treaz. Am glumit tot timpul pe seama băuturii. Când mă întreabă cineva cum am făcut cutare sau cutare lucru, eu îi spun: dacă ai fi băut şi tu cât am băut eu, ai fi făcut ca mine. E o glumă! Dacă am scris că beam şi mă ţineam c-o mână de gard şi cu alta de pământ, nu înseamnă neapărat că e vorba despre mine. Putea fi vecinul meu. În cântece mă descriu pe mine şi pe prietenii mei. Noi ştim unde ne regăsim fiecare şi e destul. Puţini mă pot citi din piese. Lumea ştie doar 10 la sută din adevăratul Pavel Stratan. După cântece, unii mă cred beţiv, alţii afemeiat, alţii nebun, alţii filosof. Treaba lor!
-Şapte ani aţi amuzat lumea cu scamatorii. Cum v-aţi apucat de iluzionism?
-După ce am învăţat să joc seka. E cel mai popular joc din satul meu. L-am jucat până am plecat în armată, pentru plăcerea de-a petrece timpul cu prietenii. Abia aşteptam să vină seara şi să mă duc sub scările clubului. Ştiam să joc foarte bine. Când am văzut că am dexteritate la învârtit cărţile, am trecut la iluzionism. Ce ştiu eu să fac cu cărţile de joc, nu ştie nimeni. Primele trucuri le-am arătat pe scena şcolii, prin clasa a VIII-a. Apoi, în spectacole. Din 2004 până în 2006, lumea mi-a văzut de 300 de ori scamatoriile cu cărţi de joc şi cu monede. Trucul cu sfoara l-am arătat şi la TV. Într-o vreme, aşa mi-am văzut viaţa – ca o combinaţie între actorie, iluzionism, sport şi muzică. Am vrut să mă fac actor. Am făcut Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, dar niciodată nu m-am gândit că actoria şi iluzionismul o să rămână în urma muzicii. N-am crezut c-o să fac o piesă care să placă lumii. Eu cântam numai în faţa prietenilor şi unii mă înregistrau. Aşa mi-a venit şi mie ideea să înregistrez ce cânt. M-am sfătuit cu fratele meu, care lucra la o casă de discuri, şi am scos primele 50 de casete. În 2000 se întâmpla asta. Unora le-a plăcut muzica mea. A ajuns şi-n România, adusă de studenţii basarabeni.
-Primul album „Amintiri din copilărie” a apărut în Moldova, în 2002. Care au fost reacţiile?
-În doi ani, am vândut 50.000 de exemplare. Pentru Moldova era foarte bine. Dar n-am făcut lansare sau reclamă şi nimeni nu ştia cine e Pavel Stratan. Piesele mele n-au plăcut tuturor. Mi-amintesc cât s-a supărat profesoara mea de arta vorbirii, din facultate. Ea muncea foarte mult cu noi, ca să învăţăm să vorbim corect – în actorie, dicţia e foarte importantă. Şi după toată munca ei, eu scot pe piaţă un album cu „şe” şi „ghini” şi cu băutură. A avut un şoc. După doi ani, am lansat albumul şi în România, când m-au descoperit „Cârcotaşii”, iar profesoara şi-a schimbat părerea. Ne-am întâlnit, am ascultat piesele, le-am analizat şi a înţeles că, pentru mine, asta era o artă. Eu muncesc mult la fiecare cântec – fac muzica odată cu versurile, nu separat. Nu trântesc acolo nişte cuvinte, o melodie şi gata – hai s-o vând.
-Versurile pieselor sunt jocuri de cuvinte. De unde le luaţi? Cum le aşezaţi aşa?
-Nu e uşor, dar le găsesc cumva. Le amestec până ies sau le aud de la alţii şi le reţin. Când fac o piesă, iau toată informaţia pe care o am şi o trec prin sită. Ce se potriveşte, păstrez. E ca şi cum ai căuta o bucăţică de aur în tone de pământ. Umbli mult să găseşti aurul, dar merită. De exemplu, „m-am născut de ziua mea” e o vorbă din copilărie. Ne întrebam şi noi, cum se întreabă copiii, în ce zi ne-am născut. Unul zicea că de ziua lui Gagarin, altul, că de ziua lui Lenin. Când a venit rândul meu, am zis că m-am născut de ziua mea.
-Aţi devenit vedetă peste noapte. V-a schimbat succesul?
-Nu şi nici nu vreau să mă schimbe. Nu sunt obişnuit cu statutul de persoană publică şi încă am emoţii la fiecare concert, ca şi cum aş fi la primul. Nu mă pot obişnui nici cu ideea că cineva îmi cumpără un album sau că plăteşte un bilet la concert, sau că are răbdare să mă vadă la o emisiune. Eu n-am fost crescut şi nici pregătit pentru succes. N-am ştiut ce să fac când a dat peste mine. Unii prieteni mă tratează ca pe o vedetă şi vorbesc cu omul de pe scenă, dar mie nu-mi place asta.
-Tatăl a apucat să vadă cum face „băietul” bani din muzică?
-Nu. Tata a murit în ‘92, iar eu abia în 2004 am ajuns pe o scenă adevărată.
-Când muzica vi se vindea ca „pâinea caldă”, v-aţi apucat de jurnalism.
-Asta pentru că am început să scriu cărţi şi una avea ca subiect cele mai interesante flirturi din viaţa de zi cu zi. Ca s-o pot scrie, trebuia să vorbesc cu oamenii – mai ales cu femeile, ca să aflu ce vor ele de la un bărbat, cum îşi doresc să le cucerească. Eu n-am fost niciodată un bărbat prea dezgheţat – sunt foarte timid, n-am atât curaj cât să mă apropii uşor de o fată. După ce-am început cartea, am cunoscut o profesoară de la Facultatea de jurnalism şi comunicare. Ea m-a sfătuit să mă înscriu la şcoală, ca să învăţ cum să comunic uşor cu toată lumea. Am absolvit în 2008.
-Cum v-aţi cunoscut soţia?
-La aniversarea unei prietene, la Chişinău. Ea avea 20 de ani, iar eu 30. Toţi aveau perechi la petrecere, numai noi eram singuri şi ne-am potrivit. Atunci am cântat prima oară „În satul meu”. Aveam numai o strofă şi refrenul şi le-am cântat până dimineaţa. A doua zi, după ce am vorbit toată noaptea cu Rodica, m-am dus la mama şi i-am spus că rămân cu ea. A treia zi, ne-am dus la mama ei. Şi asta a fost. Eu consider că de-atunci m-am însurat. De-a doua zi. După 3 ani, s-a născut Cleopatra. Mi-am dorit foarte mult un copil. Ştiam cum am fost eu şi vedeam copiii prietenilor. Eu îmi doream un copil altfel decât restul lumii şi mi-am spus că, dacă voi avea o fată, o să-i dau un nume care să însemne ceva pentru mine. Am început să-mi educ copilul din secunda în care am ştiut că voi române cu Rodica. Am şi scris într-o piesă de-a Cleopatrei că ea „s-a născut cu 3 ani înainte de-a se naşte”. Lui Cezar, Cleopatra i-a dat numele, într-o emisiune TV, inspirată de discuţiile unor prieteni. După emisiune, toţi ne întrebau „Ce face Cezar?”, chiar dacă el nici nu se născuse, iar noi ne-am obişnuit atât de mult cu numele ăsta, încât aşa a rămas.
-Copiii ce fac?
-Cleopatra e în clasa a VI-a. Cezar are 5 ani şi jumătate şi va lansa o piesă în vara asta. Va fi un alt gen de muzică, dar nu e exclus să aibă acelaşi succes ca şi Cleopatra sau poate chiar mai mare. După lansare, o să cântăm toţi trei, în familie – piese despre viaţa noastră, despre familia noastră.
-Cleopatra a făcut furori cu „Ghiţă” la 3 ani. A ajuns cel mai bine plătit artist tânăr, cel mai tânăr artist 
care a primit un premiu MTV şi cel mai tânăr artist pe locul 1 într-un top naţional. Şi brusc, aţi luat-o de pe scenă…
-Nu ştiu cât de bine sau cât de rău am făcut. Acum cred că nu trebuia s-o opresc, dar n-am ştiut cum să-i susţin succesul. M-am speriat de el şi am vrut să opresc avalanşa aceea care venea după noi. Cleopatra nu înţelegea ce se întâmplă în jurul ei, iar eu am vrut doar s-o protejez. La momentul acela, am considerat că e cel mai bine să facă o pauză. Am plecat 3 ani la Chişinău şi n-am mai ieşit în public. Am refuzat toate contractele din străinătate – Japonia, Coreea, Taiwan, Mexic, Spania. Îmi doream ca fiica mea să fie copilul simplu pe care-l vedeam acasă. Să poată ieşi singură în faţa blocului, să meargă singură la magazin şi să meargă la şcoală fără bodyguarzi în jurul ei.
-Cum e tatăl Pavel Stratan?
-Sunt cel mai bun prieten al copiilor mei şi am exact copiii pe care i-am dorit. I-au crescut cu poveşti inventate de mine. Aşa au făcut fiecare pas înainte. Nu le-am impus nimic şi n-am stat niciodată departe de ei. Nu i-am lăsat 5 minute la vecini sau la bunici. Mă joc întotdeauna cu ei şi am stilul meu de a-i educa. Orice copil trebuie să vadă în tatăl lui pe cel mai bun prieten – un fel de Moş Crăciun al lui. Dar pentru asta e nevoie de multă muncă. Dacă vrei să te asculte copilul tău, trebuie să meriţi asta!
-Care e cel mai mare defect pe care vi-l recunoaşteţi?
-Nu pot să iert şi nici să uit. Dacă cineva ar vrea să-mi ceară iertare pentru ceva, n-are nicio şansă. Nu uit nimic. Nu mi-am uitat nici trecutul, deşi aş fi vrut. Trăiesc cu el şi cred că asta mă ajută să merg mai departe. Îmi construiesc viitorul ţinând cont de ce mi s-a întâmplat în trecut, iar trecutul mă ajută să fac lucruri mai bune în viitor.
-Unde înseamnă „acasă” pentru Pavel Stratan – în Moldova sau în România?
-”Acasă” este acolo unde sunt cu familia mea. Mă simt bine unde sunt respectat şi apreciat. Moldova e casa mea pentru că acolo m-am născut. România e casa mea pentru că aici m-am lansat. Iar dacă acum sunt în România, înseamnă că dezvoltarea mea are mai multe şanse aici. Mai ales că am planuri mari. Vreau să fac o trupă de copii talentaţi şi să deschid o şcoală pentru pregătirea lor. România şi Moldova sunt pline de Cleopatre şi de Cezari, dar nu există profesori care să ştie cum să-i ducă pe drumul cel bun. Eu ştiu. Pe copii nu-i faci vedete dacă-i împingi de la spate. Publicul simte asta, iar ei nu vor ajunge nicăieri.
-Sunteţi un om fericit?
-Da, pentru că fac numai ce-mi place. Până în ‘99, am făcut toate business-urile din lume, ca să câştig bani cu care să-mi cumpăr libertatea. Libertatea de-a face ce-mi place. De-a cânta la chitară. Acum mă culc când vreau, mă trezesc când vreau, iar între astea două, fac ce-mi place şi mai primesc şi bani pentru asta. Acum trăiesc numai din muzică, dar nu cânt oriunde doar pentru că-mi trebuie bani. Nici un contract nu mă obligă să fac altfel de cum îmi place şi cum vreau eu.
-Ce nu ştie lumea despre Pavel Stratan?
-Multe. Îmi place să gătesc, să pescuiesc, ştiu să cos la maşină, am fost maseur şi am inventat o mulţime de lucruri. Despre toate astea o să scriu pe un site care o să aibă diferite secţiuni. De exemplu, Pavel Stratan la bucătărie – cine vrea, o să afle şi o să vadă ce şi cum gătesc eu: ieftin, gustos şi sănătos. Sau Pavel Stratan la pescuit – am metodele mele să prind peşte şi mor de plăcere să le spun şi altora. Sau Pavel Stratan maseur – am făcut şcoală pentru asta şi am inventat un masaj-poveste, pentru copii. Sau Pavel Stratan la „agăţat” – că şi asta e o artă. Sau Pavel Stratan sportiv – am făcut taekwondo, acum fac fitness şi de 20 de ani mă menţin la 80 de kilograme. Pe site o să pun şi filmări. O să povestesc şi cum mi-am educat copiii. Cum a ajuns Cezar să înveţe „Tatăl nostru” la 1 an şi jumătate şi cum a reuşit Cleopatra la 3 ani să cânte 28 de piese şi să susţină concerte. O să povestesc şi cum îmi fac piesele, şi ce lucruri m-au ajutat în viaţă. Mai am în cap şi o invenţie. O ţin în minte de 10 ani. Nu ştiu cât timp şi câţi bani mi-ar trebui s-o brevetez, dar o să mă ocup şi de asta într-o zi.
