Felurite iubiri. China (II)

133

           sanduCând vine vorba despre americanii pe care i-am așteptat 50 de ani, criticile curg vehemente. Ei au avut sclavi, ei îi discriminează pe afro-americani, au început războiul din Vietnam, au invadat Irakul, au provocat criza mondială, conduc lumea, îi provoacă pe ruși sau, in extremis, și-au dărâmat singuri gemenii World Trade Center. Pe scurt, tot răul din lume se trage de la americani. Întrebați despre ruși, criticii americanilor laudă determinarea lui Putin, faptul că e om dintr-o bucată, că nu se lasă (ca noi…) să fie condus de… americani, evident.

            China este un exemplu mai ciudat. Seduși de boom-ul economic, de valurile de bani care par să se reverse dinspre Est (chinezii dau, noi suntem fraieri că nu-i luăm sau nu le cerem, ei abia așteaptă…), de tradițională prietenie româno-chineză conform căreia România (dacă ar vrea și ar ști încotro să se uite) ar fi cadorisită dezinteresat cu tot ce-ți poate trece prin minte (nu ca zgârie-brânză ăștia din UE sau, și mai rău, de la FMI care abia așteaptă să ia pielea de pe românaș), seduși deci de multiple aspecte demne de laudă, prea puțin români stau să analizeze pe bază de argumente ceea ce se întâmplă. Mai mult – orice încercare de a argumenta se lovește fie de entuziasmul provenit din experiențe punctuale reușite, fie din refuzul de a accepta o realitate mai complexă și mai nuanțată, puțin dincolo de clișeele la modă.

            China este categoric una dintre țările aparte, cu civilizație multimilenară, cu descoperiri care au revoluționat lumea – cu condiția să fi ajuns pe mâna occidentalilor. Cum de ei sunt puternici, deși sunt mici? Cum de noi suntem slabi, deși suntem mari? Tot ce avem de învățat de la barbari sunt navele solide și armele eficiente – așa se întreba la sfârșitul secolului al 19-lea eruditul chinez Feng Guifen, comparând Occidentul cu China. Și îl confirmase deja amiralul chinez Zheng He, care în 1405 și 1433 făcuse cele mai importante călătorii pe mare ale vremii sale, cu cele mai mari și mai numeroase vase ale timpului – peste 300 de nave! A ajuns pe coastele Africii, dar după ce împăratul luminat Yongle a murit, în 1424, călătoriile au fost din ce în ce mai greu de efectuat. Iar din 1500, cine era prins că vrea să construiască o corabie cu mai mult de două catarge, era pasibil de pedeapsa cu moartea – asta în timp ce la europeni marile descoperiri geografice erau abia la început! Astfel încât politicile chinezești au fost izolaționiste, ducând la acumularea întârzierilor în dezvoltare. Politici reluate, cum spuneam în textul anterior, abia în timpul lui Deng Xiao Ping. Izolaționismul a culminat evident cu zidul chinezesc, un obstacol eficient împotriva invadatorilor, dar și simbol al unui sistem politic încremenit în timp, cu lipsa competiției interne și a unor sisteme de guvernare eficiente.

            Iată deci că percepția despre China poate fi una simplistă sau provenită de la indivizi gata să ridice în slăvi, pornind de la date insuficiente. Una este să privești China cu o serioasă doză de obiectivism și alta luând de bune articolele propagandistice. Chinezii nu sunt niște altruiști – nici măcar de dragul lui Ceaușescu și al nostalgicilor comuniști. Chinezii fac pur si simplu afaceri, după ce tipul economic de societate a pivotat, schimbându-se după asemănarea celui occidental. Pentru că majoritatea covârșitoare a brandurilor sunt occidentale, nu chinezești, piețele de desfacere sunt încă în majoritate occidentale (chiar dacă piața internă a Chinei începe să capete și ea putere…), nu contează doar PIB-ul în valoare absolută, ci și modul în care acesta este distribuit. Cei care cred că în China economia de piață merge pentru că acolo partidul comunist face ordine s-ar putea să se înșele grav. Corupția nu este deloc o excepție și poveștile conform cărora cum te prind cum te împușcă s-ar putea să nu fie chiar cele mai riguroase.

            Iar ieșitul din rând cu prea mare determinare s-ar putea să nu fie exact pe placul autorităților. Deși unora nu le prea pasă, nu cred că tineretul României de pildă ar fi foarte încântat să știe că totul este cenzurat. Și că nu orice blog are voie în spațiul virtual, nu orice opinie ajunge pe facebook. Google-ul chinezesc se numește goojje, ceea ce în limba mandarină s-ar traduce prin soră (Jie Jie), în timp ce Google (citit ge ge) ar însemna frate. Și goojje nu caută tot ce vrei…

            Ceea ce am scris nu reprezintă nicidecum vreo intenție de denigrare, ci, dacă doriți, o invitație la analiza mai multor perspective, căci prea adesea, discutând despre China și chinezi, avem de-a face cu extremele. Ca oricare altă țară, China este multiplu fațetată.

            În viitorul apropiat, despre o altă iubire românească pasională – Basarabia.

Comentarii FB

comentarii




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *