Chiar, cine…?
Se poate trăi fără ele? O, desigur. Se poate trăi fără multe. În satele din jurul Devei şi de oriunde nu sunt nici galerii de artă, nici teatre, nici festivaluri de operă sau mai ştiu eu ce. A murit cineva din cauza asta? Nimeni. Nici măcar de plictis. În plus, ăia care merg la galeriile de artă mai şi fac greşeala să gândească. Capitală greşeală – am auzit eu cu urechile mele un politician (fost) pe val care a spus că cei din centrul Devei nu merită să le faci nimic, că se gândesc când pun ştampila. Recunosc, e pragmatism. Condamnabil sau nu, rămâne pragmatism. Şi să ne întoarcem la oile noastre. Sau la vacile noastre. Sau la pajiştea noastră. Chiar, ştiţi poanta aia cu tabloul intitulat Vacile şi pajiştea? Care tablou era de fapt o pânză albă. Unde este pajiştea? întreabă un curios. Cum unde, răspunde autorul, au mâncat-o vacile… Păi care vaci? Vacile unde sunt? continuă cu întrebările curiosul. Dumneata eşti prost? se stropşeşte autorul. Unde ai mai văzut vaci să stea acolo unde nu mai au ce mânca…?
Dacă deci Galeriile de artă din Deva ar dispărea din peisaj, pe post de pajişte, ar pleca şi artiştii. Sau s-ar da la fund – că de ce ar mai crea…? Şi, nu-i aşa, noi am trăi la fel şi fără ei, căci la ce bun să ai artişti plastici la Deva – oraşul e mic, piaţa de artă este practic inexistentă, prea puţini le cumpără tablourile şi destul de puţini trec pragul galeriilor de artă.
Cinic, nu? Sunt de acord. Aşa se judecă în termenii economiei de piaţă şi capitalismului de tip sud-american, existent la această oră în România. Se vând tablouri? Nu! Deci piaţa nu cere. Exact aşa am vorbit şi eu cu Torino Bocăniciu, pe care l-am întâlnit întâmplător în holul Primăriei Deva. Venise să ceară ajutor – sponsori nu sunt, că oraşul e mic. Universitate nu avem, deci intelectualitatea potenţial amatoare de artă se numără pe degete (şi în definitiv la ce dracu’ mai sunt buni şi intelectualii ăştia, cârcotesc tot timpul, că de ce aşa, că de ce pe dincolo, că de ce nu aia, că de ce nu ailaltă…). În plus, arta modernă este greu de priceput – ce să vezi, de fapt? Pete de culoare, tablouri la care nu ştii cum să te uiţi, nu tu acolo oameni, muncitori, cosaşi odihnindu-se, peisaje cu munţi înalţi şi ape limpezi, cum e de fapt România noastră cea dragă. Şi la vernisaje, mereu şi mereu aceiaşi oameni – puţini, şi nici măcar elevii de la clasele de arte plastice nu vin – asta am remarcat de mult, vin profesorii (o parte, care nu sunt rivali de-ai artistului…), dar elevii nu vin, dovadă a interesului de care dau dovadă şi care evident li se inoculează în doze microscopice, să nu cumva să devină amatori de frumos (mă rog, frumos în parametri explicaţi anterior, nu tu peisaje, oameni, nuduri, ceva pricepibil acolo…).
Doar că…
Un oraş care îşi pierde galeriile de artă mai face un pas înapoi spre condiţia de orăşel. Eventual de sat cu pretenţii. De loc în care nu se întâmplă nimic. De localitate în care ăia puţini care simt că se tâmpesc primind exclusiv mici şi bere se adună clandestin pe la casele prietenilor asemeni lor, tânguindu-se patetic şi inutil. Pentru ei, partida este pierdută. Deva nu ar face decât să-şi continue alunecarea spre statutul amintit. Se sparie gândul, vorba ardeleanului…
Să mi se spună orice, dar am sperat că Torino va primi ceva mai mult decât vorbe de încurajare. Mi-a telefonat după o oră. Primarul i-a spus că prin Centrul Cultural ar putea să ajute galeriile de artă Forma. Că se poate face o rectificare bugetară, nu cu sume exorbitante, dar se poate. Idee nu aveţi cât m-am bucurat. Avem deci posibilitatea să facem ceva, pentru că eu cred că cei puţini merită să fie băgaţi în seamă la fel ca cei mulţi.
Ehei, şi de aici poate începe o cu totul altă discuţie.
