Veneam cu maşina pe Valea Oltului şi ochii mi s-au dus spre culmile munţilor care o străjuiesc. Brazi semeţi, a căror ordine era întreruptă pe alocuri de poieniţe, peste al căror verde se suprapunea cerul albastru-clar. Poetic, nu? Dar nu despre frumuseţea peisajului vreau să scriu, ci despre stâlpii de înaltă tensiune care dominau net culmile. M-am surprins gândindu-mă că o fi fost greu pentru oamenii care i-au montat să se caţere pe versanţii stâncoşi, să încerce să-şi ducă cu ei şi utilaje, să toarne betoane şi să ridice la verticală masivele structuri metalice. Peste munţi, prin văi, vorba cântecului…
Oare am fi şi astăzi capabili de astfel de performanţe tehnice…? m-am întrebat. Şi uite-aşa mi-a trecut prin gând să socotesc câţi ani de ceauşism am avut, şi câţi ani de democraţie – aşa şchioapă cum e ea. Nicolae Ceauşescu a venit la putere în 1965, ca secretar general al Partidului Muncitoresc Român. A stat la putere 24 de ani. Puţin peste 24 de ani au trecut şi din decembrie 1989. Nefiind absolut deloc nostalgic comunist, m-am încrâncenat gândind că nu aş avea ce argument să opun unuia care mi-ar spune că între 1965 şi 1989 în România s-a construit enorm în comparaţie cu 1990 – 2014. Nu discutăm aici despre erori de apreciere, că nu trebuia nu ştiu care combinat sau nu ştiu ce termocentrală. Bune-proaste cum au fost, s-au construit (opinia mea e că nu toate au fost proaste). Vorba aia – fabrici şi uzine, baraje, cartiere de locuinţe (locuiesc într-un bloc ceauşist – ar fi culmea să-l înjur), Transfăgărăşanul, electrificarea, instalaţii de irigaţii, chiar Casa Poporului. Oricât ne-am chinui, nu reuşim să opunem acelei perioade de 24 de ani realizărili perioadei noastre de 24 de ani. Din contră – am reuşit să punem pe butuci şi la pământ fabrici de tractoare (având o agricultură slab mecanizată), uzine de locomotive (cu transporturi feroviare jalnice), irigaţiile în totalitate. Lista e deschisă.
La toate construcţiile din perioada 1965 – 1989, nu le-am putut opune nici măcar o autostradă Bucureşti – Nădlac. Câţi ani vor mai trece până la a o avea?
Remarc faptul că România nu pare capabilă să performeze economic în democraţie. Structurile care ne plac nouă cel mai mult şi care se bucură de popularitate sunt cele nedemocratice. Îl invocăm pe Ţepeş – un domn autoritar, domnind prin teroare. În scurtele perioade democratice a fost mai degrabă haos. De curând, invitat la Deva, sociologul Vintilă Mihăilescu caracteriza România ca fiind o societate rurală. Până în 1989, aproape jumătate din populaţia ţării trăia la ţară. Intuind că fără şcoală copiii lor nu au nici o şansă, ţăranii făceau eforturi disperate pentru a-şi trimite copiii să înveţe carte.
Parcurgem acum drumul invers, pentru că cei fără carte şi fără cultură sunt victime mult mai sigure. Şi nici nu le prea pasă de democraţie. Au însă nostalgia primilor 24 de ani şi de felul lor sunt mândri că sunt români, crezând nestrămutat că dacii sunt la originea civilizaţiei pe pământ. Complicat, nu?
