Viața localnicilor din Ulm, un sat aproape pustiu din Ținutul Pădurenilor

566

Mai puțin de 30 de oameni trăiesc în Ulm (comuna Cerbăl), un cătun cu case înşirate pe coama unui deal, înconjurat de păduri întinse pe mii de hectare.

Satul se află la doar 20 de kilometri de Hunedoara, pe valea Zlaştiului, însă, la fel ca alte aşezări din Ţinutul Pădurenilor, se înfăţişează oaspeţilor săi ca un loc rupt de lume, unde singurele lucruri care amintesc de „civilizaţia modernă” sunt antenele parabolice agăţate pe acoperişurile câtorva case bătrâneşti. Cele mai multe dintre gospodării au rămas pustii.

„Mai sunt vreo 30 de oameni în sat, iar în unele case mai locuieşte câte-o femeie. În trecut, în cele mai multe dintre ele locuiau familii de 5 – 6 oameni. Creşteau animale, mai lucrau în Hunedoara, în combinatul siderurgic, munceau pământul care producea grâu, cartofi, porumb. Acum, mistreţii mănâncă tot, fac praf peste tot. Agricultură nu mai poţi face. Animalele erau plătite şi ele, nu ca acum, când mai vin doar bişniţarii şi ne întreabă dacă le dăm cu cât vor ei, altfel, salut. Subvenţiile sunt şi ele foarte mici, iar laptele de la vaci ajungem să îl dăm la porci, care are porci, dacă nu, la câini, pentru că nu are cine să vine după el”, spune Miron, un crescător de vite din Ulm.

Fântâna din centrul satului a rămas un loc de întâlnire al membrilor comunităţii. Cei care au animale vin aici să le adape, pentru că reţeaua de apă şi canalizare nu a ajuns în Ulm. De altfel, aceeaşi problemă o reclamă locuitorii celor mai multe dintre satele pădurenilor. Fiecare familie se descurcă cum poate.

În unele aşezări, apa este captată din izvoare subterane, în altele pârâurile rămân principala sursă de alimentare cu apă, chiar şi atunci când în văile lor oamenii aruncă gunoaie. Alţi pădureni au construit bazine unde se strânge apa de ploaie sau „se bucură” de mici fântâni pe care le împart mai multe familii. În apropiere de fântâna din Ulm, funcţionau în trecut o şcoală şi un cămin cultural. Pe un deal, biserica veche din secolul al XVIII-lea era, de asemenea, un loc animat al comunităţii.

Mai multe drumuri legau cătunul din mijlocul pădurii de Hunedoara, de centrul minier de la Ghelari şi de satul Cerbăl – de unde alte porneau alte căi spre satele din Ţinutul Pădurenilor, mult mai animate în trecut. Dealurile erau împânzite de funiculare, care transportau lemne, minereu, piatră şi uneori chiar şi oameni, povestesc localnicii.

„S-au tot împuţinat oamenii şi aici, la fel ca şi în alte sate din împrejurimi, unde să trăieşte ca pe vremea bunicilor noştri. Drumurile nu sunt făcute cum trebuie, apă nu e, să creşti animale e din ce în ce mai greu, norocul celor rămaşi, care au lucrat în trecut în combinat, e că pot trăi din pensiile primite, dar fără a mai putea face mari cheltuieli”, mai spune Miron.

Prin situaţii similare trec localnicii din mai multe sate, din munţii Hunedoarei, care în lipsa utilităţilor şi a investiţiilor în infrastructură au ajuns aproape pustii.

Comentarii FB

comentarii




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.