(VIDEO) Secretele combinatului din Hunedoara. Ce se ascundea sub colosul siderurgic

770

În anii ´50, ombinatul a devenit unul dintre cele mai bine protejate locuri din România. Era înconjurat cu garduri de sârmă ghimpată, iar circa 200 de oameni aveau atribuţii în asigurarea pazei uzinelor, unde accesul era controlot strict.

Autorităţile au luat măsuri sporite de pregătire împotriva unor eventuale atacuri aeriene, după ce în Al Doilea Război Mondial, Uzinele de fier au fost vizate de bombardamente.

 

În anii ´50, povestesc foşti angajaţi ai combinatului, pe dealurile din jurul Hunedoarei au fost amplasate sisteme de protecţie împotriva atacurilor aeriene. Un astfel de loc, acoperit în prezent de pădure, se află la marginea satului Răcăştia, deasupra terenului ocupat în trecut de uzina cocso-chimică şi de aglomerator.

 

În cazul unor bombardamente, arătau notele secrete păstrate în arhiva digitală a Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA) a Statelor Unite ale Americii, muncitorii se puteau adăposti în trei buncăre uriaşe, care ar fi rezistat chiar şi celor mai distrugătoare bombe.

„Aceste buncăre sunt suficient de spaţioase încât să permită locatarilor din vecinătatea lor şi muncitorilor să se adăpostească aici. Buncărele au fost construite la o adâncime de cinci metri sub pământ şi au pereţii din beton atât de puternici încât, potrivit oamenilor de la faţa locului, ar putea rezista chiar şi bombelor atomice”, arată un raport al CIA din 20 decembrie 1955.

Ioan, un localnic din Hunedoara, fost angajat în uzina electrică a combinatului, povesteşte că un astfel de buncăr a stat în conservare mai multe decenii, iar în final a fost acoperit cu dărâmături.

„În primii ani când lucram în combinat, buncărului subteran din vecinătatea fostei şcoli de ucenici a Uzinelor de Fier îi spuneam ”ALA” (n.r. Apărare Locală Antiaeriană), şi eram aduşi uneori să facem curăţenie în el şi să întreţinem. Avea instalaţii de ventilaţii şi apă şi tot ce îi trebuia pentru ca în caz de bombardament oamenii să se poată adăposti acolo. Clădirile uriaşe din zonă au fost demolate şi terenul a rămas aproape de nerecunoscut, buncărul nemaifiind accesibil”, povesteşte hunedoreanul.

Potrivit rapoartelor spionajului american, fiecare angajat al combinatului era instruit într-o ramură particulară de apărare antiaeriană, ca înlăturarea ruinelor, curăţenia, iar anual localnicii participau la câte un curs de apărare antiaeriană şi la circa 30 de exerciţii.

 

Vechile buncăre au dispărut sub ruinele rămase în urma marilor demolări a uzinelor combinatului, din anii 2000.

Cel mai faimos adăpost antiaerian (antiatomic) din Hunedoara a rămas în conservare, în vecinătatea Castelului Corvinilor şi a fostului combinat. Datează de la începutul anilor ´60 şi a fost săpat în stâncile Dealului Sânpetru, având coridoarele cu o lungime totală de circa 500 de metri, dispuse în forma literei H.

În afara posturilor aeriene, zona industrială a Hunedoarei a fost protejată, timp de cinci decenii, de la sfârşitul anilor ´50, de unităţile militare de rachete care compuneau Regimentul 15 Rachete şi Artilerie Antiaeriană din judeţul Hunedoara.

Acesta era compus din patru divizioane de foc, amplasate în zonele Haţeg, Orăştie, Vadul Dobrii şi Ilia şi dintr-un divizion tehnic, amplasat la Hunedoara, cu un punct de comandă de tip semiîngropat, amenajat în Hunedoara. Divizioanele dispuneau de rachete sovietice Dvina, înlocuite din 1985 de sistemul S-75M3 Volhov, dar şi de baterii de artilerie antiaeriană şi mitraliere antiaeriene, pentru apărarea în faţa atacurilor venite de la înălţimi mici.

Ruinele marilor uzine demolate în anii 2000 de pe teritoriul combinatului siderurgic acoperă împreună cu vegetaţia luxuriantă care a crescut în ultimii ani, o reţea de tuneluri, conducte şi şanţuri întinsă pe zeci de kilometri.

Unele, spun localnicii, traversează teritoriul fostului combinat de la un capăt la celălalt şi puteau fi folosite, la nevoie, ca adăposturi.

„Unele tuneluri erau atât de mari, încât se putea intra cu maşinile prin ele. Acestea erau folosite pentru a capta apele pluviale şi a întâmpina astfel inundaţiile care ar fi putut produce pagube uzinelor, dar sunt atât de solide că au rezistat marilor demolări”, povesteşte un fost angajat al combinatului, indicând locul de pornire al unuia dintre tuneluri, în zona Stufit (Răcăştia).

 

Reţeaua de conducte care împânzea suprafaţa şi subsolurile combinatului era folosită la transportul gazelor, a păcurii, a apei şi pentru termoficare şi pentru instalaţiile electrice. Fundaţiile şi nivelurile subterane ale unor din fostele mari construcţii dispărute în combinat ajung la circa 20 de metri adâncime, însă au fost colmatate şi inundate, după dezafectarea lor din urmă cu două decenii. Unele prezintă încă pericole pentru cei care se apropie de ele.

Un tunel păstrat parţial, lung de circa doi kilometri şi înalt de circa doi metri, era folosit în sistemul de aeraj al Fabricii de oxigen a combinatului, înfiinţată în 1965. Tunelul de beton începea din zona Ceangăi, trecea pe sub şoseaua Hunedoara – Deva apoi avea capătul în apropiere de halda de zgură a combinatului, pe dealul Buituriului.

„Fabrica de oxigen a fost închisă la sfârşitul anilor ´90 şi tăiată la fier vechi. Tunelul, care are ieşirea pe deal, îl mai foloseam ca să mă adăpostesc cu turma de capre atunci când ploua foarte tare şi mă prindea furtuna pe dealuri. Scopul iniţial al său era de a aduce aer curat fabricii. A fost abandonat, iar unii s-au apucat să îl spargă pentru a recupera fierul din el”, povesteşte Vasile, un localnic din Buituri.

Comentarii FB

comentarii




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.