Africa nu înseamnă doar safari şi aventură. Un hunedorean s-a convins de asta după ce a stat o lună printre sărmanii din Kibera Slum – ghetoul declarat de ONU unul dintre cele mai poluate locuri ale planetei. Experienţa de pe continentul negru l-a făcut să vadă viaţa cu alţi ochi
A ajuns în inima Africii împreună cu alţi 10 tineri. Majoritatea, studenţi în Timişoara. Au ales între Kenya şi India. S-au decis pentru prima. Destinaţia a fost Kibera Slum – cel mai mare ghetou din Africa şi al treilea ca mărime din lume. E situat la marginea capitalei Nairobi.
Peste un milion de oameni trăiesc la grămadă pe o suprafaţă cât jumătate din Deva. Cel puţin 700.000 sunt copii. Câte 10-12 suflete locuiesc la grămadă în cocioabe de 20 de metri pătraţi, despărţite doar de o uliţă nu mai lată de un metru. Fără apă curentă, fără toalete şi fără canalizare. Mulţi n-au nici electricitate. Sărăcia, malaria şi SIDA îi omoară pe capete. Zeci de mii de copii rămân orfani şi prea puţini adulţi apucă 40 de ani.
Kibera nu figurează pe hartă
„Am plănuit o şedere pe termen scurt. O misiune de o lună, care s-a vrut un schimb intercultural. Toate cheltuielile au fost suportate de noi – 1.300 de euro de persoană. Am vrut să vedem ‘pe viu’ cum trăiesc oamenii de acolo. Să încercăm să-i ajutăm şi, poate, să revenim altă dată, pentru o perioadă mai lungă. Am căutat contacte, să nu plecăm prin lume de capul nostru. Aşa am cunoscut un localnic – un bărbat cu două facultăţi, care a trăit mult timp în zona bună a capitalei. De câţiva ani, s-a mutat lângă ghetou şi a deschis o şcoală gratuită pentru copiii de acolo. Duminica, sala de clasă devine biserică”, povesteşte Emil Şoancă.
Kibera nu figurează pe harta oraşului. E doar o adunătură de coşmelii provizorii, încropite din nuiele şi pământ şi acoperite cu tablă. Fără ferestre. Unele – cu două încăperi, despărţite de pături ori cearşafuri atârnate ici-colo. Abia te strecori printre paturile supraetajate. Cine n-are loc în pat, doarme pe jos. Iar cine n-are loc nici pe jos, doarme pe prag.
„Asta era şi soarta lui Moses (foto). Un băiat de 7 ani – cel mai mic dintre 8 fraţi. În Kibera, cel mai mic copil din familie are şi cele mai puţine drepturi. Moses doarme pe prag aproape tot anul. Nu se odihneşte niciodată îndeajuns. Ziua, mai trăgea câte un pui de somn în braţele noatre”, îşi aminteşte voluntarul român.
Oricât de mic le-ar fi spaţiul în care-şi duc zilele, africanii din Kibera sunt mulţumiţi de „căminul” lor. Nu le trebuie altul mai mare pentru că, în cultura lor, orice spaţiu în plus îţi aduce în casă pentru totdeauna orice neam din savană.
Câştig maxim – 100 de dolari pe lună
În tot ghetoul trăiesc două triburi şi fiecare are limba lui. Cu majoritatea te poţi înţelege în engleză – a doua limbă oficială în Kenya, după swahili. Oamenii se ghidează după legi primitive şi un consiliu al bătrânilor decide tot ce ţine de mahala.
Femeile stau acasă. Îşi cresc copiii şi muncesc în gospodărie.
„Le-am văzut cărând lemne pe cap, să facă focul când temperatura de afară coboară sub 20 de grade. Pregătesc mâncare pe nişte sobe construite rudimentar, iar singura oală pentru gătit e un ceaun din aluminiu”, detaliază hunedoreanul.
Bărbaţii muncesc rar şi doar cu ziua – în construcţii sau în agricultură. Niciunul nu câştigă mai mult de 100 de dolari pe lună. Prea puţin ca să-şi poată întreţină numeroasa familie.
Mâncarea e la mare preţ
În ghetou se mănâncă o dată pe zi, iar copiilor li se umflă burta brusc. Hrana de bază e orezul cultivat pe un câmp din afara ghetoului. Cine are rude la ţară, e mai norocos – îşi mai aduce de acolo de-ale gurii. Restul lumii se mulţumeşte cu fructe, legume şi ouă. Fasole au din belşug, iar de carne nu se ating pentru că e foarte scumpă – chiar şi pentru albi. În zilele bune, au pe masă şi peşte, cumpărat de la tarabele înşirate pe uliţe.
„Îl prăjesc acolo – sub cerul liber, pe un grătar pe care mişună muştele. Pentru ei, e cât se poate de firesc. Pentru noi – nu. Eu nu l-am putut gusta. Era riscant. Mă temeam de boli, în ciuda vaccinurilor şi tratamentelor făcute la plecarea din România”, povesteşte pompierul.
La Nairobi, găseşti pâine doar în zona bună a oraşului – la supermarket. Dar sărmanii din Kibera n-au bani s-o cumpere. În locul ei, mănâncă ciapati – un soi de lipie pe care o fac acasă, sau uhali, mămăliga lor tradiţională. Nu au tacâmuri. Îşi bagă mâinile în absolut orice mâncare. Inclusiv în orez. Şi cred că aşa e mai igienic. Furculiţa o mai folosesc şi alţii, dar mâna ta – nu, au explicat africanii.
Apa şi-o aduc de la cişmele. Sunt doar două-trei în toată mahalaua. Nu-i curată, dar ei o beau. Iar pentru spălat, folosesc baia publică. Dar foarte rar, pentru că şi asta costă.
[wzslider autoplay=”true” interval=”1000″ transition=”‘flash'”]
Învăţământul – un lux
Şcolarizarea e un lux în Kibera Slum. Cea mai apropiată şcoală e la doi kilometri de ghetou, dar învăţământul costă – în jur de 500 de dolari pe trimestru, pentru fiecare copil. Familiile din Kibera au între 6 şi 10 copii şi niciuna nu-şi permite să-i trimită la şcolile din Nairobi – chiar dacă îşi dau seama de importanţa educaţiei.
În jur de 100 de copii învaţă la şcoala de la biserică – în clasele I-IV. Au profesori pentru fiecare materie. În primii doi ani învaţă engleză, matematică, swahili şi geografie. Din clasa a treia, studiază mai multe materii. Programul e de luni până vineri, între orele 8 şi 13. La sfârşitul cursurilor, fiecare copil primeşte o masă caldă – gratuită, din partea bisericii. Pentru mulţi, asta e singura sursă de hrană.
„Mare parte din legumele din care pregătesc mâncarea le cultivă în curtea bisericii. Am văzut cum plantează varză. În saci. Erau cel puţin 50. Îi umplu cu pământ şi îi găuresc din loc în loc. În găuri, pun răsaduri pe care le udă zilnic”, explică pompierul.
În şcolile guvernamentale, programul e diferit. Elevii vin la ora 6 şi pleacă după-amiaza, la ora 17. Poartă uniforme şi primesc zilnic mâncare. În august, au o lună de vacanţă pe care şi-o petrec tot prin curtea şcolii. E locul cel mai curat şi mai sigur pe care îl pot găsi. Copiii din Kibera n-au acces la şcolile guvernamentale. N-au nici bani pentru ele şi nici nu apar oficial în vreun act ca şi locuitori ai zonei.
Şcoala sărmanilor 
Studenţii români i-au învăţat pe copiii africanilor engleză şi lucru manual.
„Am încercat să le dezvoltăm creativitatea. I-am învăţat diferite jocuri şi chiar să-şi construiască singuri jucării pe care n-au cum să şi le cumpere. I-am văzut jucându-se cu lucruri de-a dreptul ciudate – fiare, roţi vechi sau apărătoare de la biciclete. N-au jucării, dar îi încântă enorm orice joc pe care-l învaţă”, spune hunedoreanul.
Cu 1.000 de dolari, voluntarii au construit încă o sală de clasă pentru copiii din Kibera.
„La plecare, am primit o sponsorizare de la două surori din Deva, care şi-au pierdut ambii părinţi mult prea devreme. Ne-am gândit că ar fi foarte bine să construim o sală de clasă din banii aceia. Am cumpărat lemn de la un depozit din oraş şi am ridicat construcţia împreună cu localnicii. O clădire de 50 de metri pătraţi, asemănătoare unui cort – fără fundaţie, cu un brâu de pietre de jur-împrejur. Am făcut-o din pari de lemn, lipiţi cu lut şi acoperiţi cu tablă ondulată. Nu are ferestre şi nici pod – doar o porţiune din plastic transparent în acoperiş şi o uşă din lemn. Când a fost gata, i-am pictat pereţii exteriori”, povesteşte Şoancă şi spune că ideea a fost a caricaturistulului timişorean Radu Cleţiu (foto), care a făcut parte din grup.
În interiorul sălii de clasă, sunt băncuţe din lemn pentru toţii elevii şi o tablă – copiii nu au caiete, scriu direct pe tablă.
„E o cinste să le treci pragul”
Românii au intrat în peste 50 de case din ghetoul „oraşului verde şi plin de soare” – după cum mai este numită capitala Kenyei.
„Am vizitat mai ales familiile care aveau copii la şcoală. Oamenii sunt foarte primitori. E o cinste pentru ei ca albii să le treacă pragul. Îţi pun pe masă alune, lapte, peşte sau gogoşi. Toate astea sunt delicatese pentru ei”, explică hunedoreanul.
În Kibera Slum e o mare cinste să fii servit cu peşte şi ai noroc dacă peştele e uscat. Pe cel socotit de ei proaspăt îl poţi vedea pe tarabele înşirate pe uliţe – putrezeşte la soare, e cleios, plin de muşte şi miroase urât.
Chiar dacă trăiesc în sărăcie lucie, copiii din ghetou îşi împart mâncarea între ei. Şoancă îşi aminteşte o secvenţă care l-a impresionat. Un băiat şi-a împărţit cu prietenii laptele primit de la şcoală.
„Nu erau mai mult de 100 de mililitri de lapte. A deschis punga în mijlocul copiilor. Şi-au făcut toţi palmele căuş şi au primit câteva picături de lapte. Le-au sorbit imediat din palmele murdare”, îşi aminteşte voluntarul.
SIDA şi malaria fac ravagii 
După ce reuşeşti să înghiţi ce ţi se se pune pe masă, eşti invitat să te rogi pentru gazdă – care îţi mărturiseşte că are HIV sau malarie, sau dizenterie, sau te miri ce altă boală.
„Am fost în casa unei familii. O mamă cu 4 copii avea SIDA. Între timp, a murit, iar copiii au rămas în grija bunicilor. Aşa se întâmplă des în Kibera, unde, la 40 de ani, eşti socotit înaintat în vârstă. Speranţa de viaţă e foarte mică. 50 de ani apucă doar cei mai norocoşi”, a aflat voluntarul.
Bolile îi pândesc pe toţi deopotrivă – adulţi şi copii, şi nimeni nu-şi permite tratamente. SIDA face ravagii, iar malaria la ei e la fel de răspândită ca şi gripa la noi. În fiecare an, în lume sunt cel puţin 300 de milioane de cazuri de malarie acută. Peste un milion de oameni mor din cauza ei şi aproape 90 la sută sunt africani. Malaria ucide un copil african la fiecare 30 de secunde, iar puţinii supravieţuitori rămân cu sechele pe viaţă.
„Mzungu, how are you?”
Unii spun că albii au nevoie de curaj ca să trăiască printre kenyeni. Pericolul ar putea fi oriunde în sărăcia de la marginea celui mai populat oraş din estul Africii.
„Străinii sunt priviţi diferit. Albii sunt socotiţi superiori în Kibera, dar oamenii fac diferenţă între europeni şi americani”, a observat Emil Şoancă.
Cine are puţine carte, a auzit de România. Copiii învaţă la geoagrafie despre toate ţările lumii. Ştiu că România e în Europa de Est şi au auzit despre ea că-i o ţară săracă.
„Am stat o lună cu ei şi ne-au primit cu căldură în case. Chiar dacă noi cumpăram mâncare de la supermarket şi locuiam într-o casă curată – în alte condiţii faţă de ei. Pe americani nu-i prea au la suflet. Povestesc că trec în viteză prin ghetou, se fotografiază cu ei şi dispar la fel de repede cum apar. E ca la circ. Nici măcar nu ştiu unde ajung pozele acelea. Poate unii le arată lumii ca să vadă cum trăiesc săracii planetei sau poate le folosesc ca să strângă bani şi ajutoare pentru ei. Nimeni nu ştie încă”, povesteşte pompierul.
Una peste alta, albii rămân o curiozitate pentru Kibera Slum. Oricât de mic ar fi, un kenyan care vede un alb în zonă, îl întreabă imediat: „Mzungu, how are you?” („Albule, ce mai faci?”). Niciun african nu refuză niciodată un „mzungu” şi face parte din cultura lor să nu-i jignească pe albi.
Preţuri mai mari pentru albi
Sărmanii din ţara de pe Ecuator sunt mândri de ce şi-au încropit în ghetou – casa a peste un milion de suflete, aflată la doar câţiva kilometri distanţă de clădirile semeţe şi nepăsătoare ale capitalei Nairobi. Românii au cutreierat şi prin cealaltă faţă a oraşului. Poţi ajunge în centru în jumătate de ceas, cu un matatu – mijlocul de transport în comun al africanilor. În centrul capitalei sunt case arătoase, firme cu denumiri fanteziste, magazine şi restaurante de lux. Le-au văzut şi copiii din Kibera, într-o plimbare pusă la cale de voluntari.
„Am jucat fotbal, am mâncat în oraş şi am vizitat un parc natural. Africanii profită din plin de prezenţa străinilor. Peste tot, marfa lor are preţuri diferite – mai mici pentru negri şi mai mari pentru albi. În orice parc, copiii pot intra gratuit, dar când îi văd cu un alb, regula se schimbă. Trebuie să plăteşti bilet de intrare şi pentru ei”, povesteşte Emil Şoancă.
Speranţă pentru lumea a treia
Românii s-au despărţit de lumea a treia cu promisiunea revenirii. Au dăruit câte ceva fiecărei familii – haine la venire, alimente la plecare. Misiunea din Kenya a pus pe picioare şi o asociaţie – „Tumaini” – care se traduce „Speranţă” în limba swahili.
„Încercăm să-i ajutăm în continuare. Căutăm oameni dispuşi să-i susţină financiar pe copiii care merg la şcoală. Măcar pentru un an. E suficient să le trimită câte 50 de euro lunar. În fiecare an, tineri din asociaţie pleacă în Kibera Slum. Alţii merg în Namibia, unde o familie de români au un proiect interesant. S-au stabilit acolo acum 7 ani – lângă un trib, şi au deschis o şcoală pentru copiii din zonă. Pe adulţi i-au învăţat cum să-şi cultive pământul şi cum să sape fântâni”, explică hunedoreanul.
Emil Şoancă s-a întors din Africa nu doar surprins, ci şi cu o experienţă unică. Kenyenii i-au dat o lecţie de viaţă. L-au învăţat să se bucure de orice lucru pe care-l are. Indiferent cât de neînsemnat ar fi.
„Ei sunt săraci, dar fericiţi. M-a impresionat intensitatea cu care trăiesc orice bucurie. De exemplu, bucuria de a câştiga un joc. M-am gândit la mine. Am o casă, un loc de muncă şi am terminat o facultate. Şi totuşi, nu sunt la fel de bucuros ca ei”, mai spune voluntarul, hotărât să se întoarcă, într-o bună zi, în ghetoul de care-l desparte doar un drum de şapte ore cu avionul.
