Transilvania a fost renumită în secolele trecute pentru suprafeţele mari de pădure populate din belşug de sălbăticiuni. Ţinuturile sale erau locurile de vânătoare ale prinţilor din Europa, iar unul dintre vânătorii obişnuiţi cu pădurile Transilvaniei a fost arhiducele Rudolf al Austriei (1858 – 1889). Povestea unei vânători regale eşuate a acestuia, la care îl invitase pe prinţul Edward de Wales, a făcut înconjurul lumii. Un articol din The New York Times explica eşecul vânătorii regale.
„Cauza reală a eşecului vânătorii de urşi din Transilvania a fost că ţăranii au îndrumat cu mare grijă creaturile din locurile unde prinţul încoronat al Austriei şi prinţul de Wales au vânat. În acest ţinut se afla un număr impresionant de urşi cu câteva zile înainte de vânătoarea regală, dar când sportivii au ajuns aici au observat că urşii se retrăseseră în munţii din împrejurimi. Oamenii din Transilvania îi detestă atât pe ungari cât şi pe austrieci şi atunci când o mare vânătoare este anunţată ei alungă deliberat urşii şi cerbii, ţinându-i la distanţă. De aceea, ca regulă, aranjamentele vânătoreşti ale magnaţilor din zonă rămân secrete. Prinţul de Wales nu ar fi ucis oricum vreun urs chiar dacă ar fi avut ocazia, pentru că trasul cu arma îi era execrabil şi se pare că îşi era ieşit din formă. La vânătoarea imperială el a ratat patru cerbi, spre amuzamentul gazdelor sale. Dar probabil prinţul este demoralizat de lungul şir al partidelor de vânătoare pe care un vânător ca prinţul Austriei le priveşte cu consideraţie”, informa The New York Times, în ediţia din 8 noiembrie 1888.
În acele vremuri, Transilvania era adesea numită „Barenland”, relata Emily Gerard, în „Tărâmul de dincolo de pădure – Transilvania”, o carte publicată în New York, în 1888.
„Deşi urşii şi lupii nu se plimbă chiar pe drumul mare, în mijlocul zilei, călătorii nesofisticaţi se pot aştepta ca aceste animale să fie comune în peisajele ei. În 1885, numărul urşilor ucişi aici a fost de 60, iar opt dintre ei au fost împuşcaţi de prinţul Rudolf al Austriei. De asemenea, sute de lupi erau vânaţi anual în ţinuturile Transilvaniei. Urşii atacau rar oameni, dacă nu erau provocaţi”, adăuga Emily Gerard, în „Tărâmul de dincolo de pădure – Transilvania”. Autoarea a petrecut doi ani în Transilvania, locuind în Sibiu şi a descris viaţa şi obiceiurile localnicilor.
Castelul, transformat în reşedinţă de vânătoare
O altă relatare despre arhiducele Rudolf i-a aparţinut istoricului Nicolae Iorga, în volumul „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească” (1906). Autorul afirma că prinţul şi-ar fi dorit să transforme Castelul Corvinilor în reşedinţa sa de vară, pentru a veni aici să vâneze. „Cetatea, împodobită de Matiaş prin meşterii lui străini, vestiţi în lume, cu fereşti gotice, cu uşi încadrate în piatră sculptată, întocmai după felul obişnuit în clădirile lui Ştefan cel Mare învingătorul, se vede îndată străpungând norii de ploaie cu turnurile ei ascuţite, pe care o restauraţie pretenţioasă a tot învârtit curcubee cu culorile Ungariei. Odată era vorba să se aşeze aici nenorocitul arhiduce Rudolf. Atunci ar fi avut rost cheltuielile mari care s-au făcut pentru a căptuşi ruina, care se cuvenea să rămâie ruină, cu strălucirea ţiglelor, basalturilor, auriturilor, sticlăriilor noi, cu bogăţia stemelor şi podoabelor de odinioară. Aşa însă, o astfel de prefacere, în material nou, pretenţios şi vulgar, e ca şi cum s-ar fi gândit cineva să îmbrace în rochie de bal din vremea ei de alminterea scheletul unei împărătese moarte demult”, scria Nicolae Iorga, în volumul „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească” (1906).
