Povești Orăștiene. Un colț de altă lume. „Satu’ lu’ Mircea”, – „Muzeul satului tradițional” de la poarta Orăștiei

2306

Vremea lui august are frumusețea ei, august este luna când toate par mai limpezi deși este la prag, când anotimpurile se învăluie unul peste altul, când aerul în amiezi căldura verii se îmbină cu o limpedea răcoare venită dinspre serile de toamnă, pentru mine este luna când caut să văd, mai mult ca-n celelalte luni, lucrurile în lăuntrul lor. Și așa august de august, încet dar sigur trecea viața pe lângă mine și eu pe lângă viață. Nu pot să nu mă întreb dacă am uitat ori nu am învățat vreodată a mai și trăi.

Într-una din zilele acestui august, luat cu gândurile, am ajuns în „Satu’ lu’ Mircea”. Plecasem să fug din rutina zilelor fade, căutam umbra copacilor, aerul proaspăt, să-mi bucur sufletul cu jocul copiilor și da fugeam de mine dorind să fiu copil. Orașul oricât de frumos ar fi, deși acum nu e, și oricâte povești faine ar avea, nu este întreg dacă nu ar avea parcul, „Milenarium-ul, în care mă ascund de zgomotul infernal al șantierelor de pe străzi, de betoane întinse fără pic de umbră. Plec din oraș și mă retrag în parc. Uneori mă așez la umbra unui copac, alteori mă plimb pe alee însă, mai totdeauna, pătrund într-o altă lume, una liniștită.

În amiaza acelei zi coboară încet din înălțimi un aer din ce în ce mai rece. Lacrimile unei ploi părea că vor uda pământul crăpat de arșița ăstei veri. Arșița se amesteca ca cu norii anotimpului ruginiu. Câteva raze mai indiscrete pătrund printre nori dar nu ard ci dau doar jocurile culorilor ce mă vor bucura privind la iarnă fotografii făcute-n luna lui august. Cerul pătat, plin de culori, zarea cu nori mari şi gri, din care mă bucurasem că vor izvorî picurii ploi ce n-a fost să fie m-a prins în vraja sa, trunchiurile copacilor, care de care mai bătrâni şi mai semeţi îmi iau gândurile și fără să-mi dau seama am ieșit din parc, așa că mă las „furat” de plimbare și trec de ieșirea din Oraș și trec de o altă poartă, cea spre occident.

Mergând însoțit de gândurile întrerupte doar de mașinile ce trec îmi amintesc gluma unui prieten venit în vizită. Dane, zicea el, voi Orăștieni sunteți bătăuși rău, aveți la intrare în oraș o sabie și-un tanc. Ce să-i zic așa e. Trec de tanc, trec de „sabie” cum îi zicea prietenul meu și ajung la „Muzeul satului tradițional” de la poarta spre occident a Orăștiei, „Satu’ lu’ Mircea” cum îi zic eu, cum îi zicem noi, prietenii lui Mircea Zdrenghea, omul care vorbește cu fapte.

Vizitatorul care intră în Orăștie, dinspre Deva, va fi surprins de un peisaj rural, cu case vechi și biserică, inspirat parcă din picturile lui Nicolae Grigorescu. Iar dacă-și lasă imaginația să zburde, poate zări, cu ochii minții, livezi în pârg, grădini pline, ogoare arate ce-ți aduc aminte de acele câteva colțuri de lume veche, transilvăneană, care abia mai supraviețuiesc. Aștepți, parcă, să vină sătenii acasă și nimic nu-ți pare mai gustos acum decât o bucată de pită cu ceapă și slană, în vreme ce din lăuntru-ți auzi meseriașii satului muncind.

Din casa acoperită cu șindrilă, îl vezi pe „maistoru’ “ tâmplar zăvorând o ușă, pe sub streașina bisericii de piatră aștepți să auzi glasuri jucăușe de prunci. Însă feeria trece și rămâne dominantă natura, împietrirea satului de ­altădată.

Liniștea de dincolo de fire se transformă-n bucurie. O bucurie lăuntrică îmi cuprinde sufletul, și strigă în mine: „Am fost din nou deunăzi în „Satu’ lu’ Mircea!”. Și iarăși liniște, plăcuta liniștire a sufletului ce vine de dincolo de fire, m-am lăsat învăluit și am tăcut cu totul, chiar și spiritu-mi tăcea. Dacă aș fi încercat să vorbesc, aș fi profanat tăcerea bunicii din poartă, ce stă și gândește la pruncii ei de departe ori la Isus și la nemurirea sufletului. Dulce tăcere ce nu te apasă, ci te Iasă liber să visezi la cerul înstelat, la carul cu boi, la mirosul de fân, la icoana din spatele candelei ce te duce, în gând, la închinare. Și parcă auzi cum trosnesc oase bătrâne ce se-ndreaptă, auzi din pânză toarsă de mâni tremurânde șopote parcă venind ca un oftat. Imaginea unui sătean îmi răsări în minte, apoi, vederea unor case. Îmi venea s-adun un mănunchi mândru de flori, să le pun pe o prispă, într-o oală de lut, dar nu am de unde florile câmpului îs arse de arșița verilor toride, florile sufletului se sting sub ploile vremurilor, tot mai tulburi, ce ne sunt date să le trăim. Iar Mircea, Mircea Zdrenghea este la fel cum îl cunoaștem toți acei care trecem pragul atelierului de pictură a domniei sale. Adică omul care vrea să arate prin fapte ce a făcut, lăsând retorilor cuvintele multe și pompoase. Fapta fiind cea mai bună vorbă a domniei sale!

Dan Orghici

 

Comentarii FB

comentarii


TAG


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.