Povestea gorunului de la Țebea

Mii de oameni sunt aşteptaţi, duminică, în Ţebea, Hunedoara, pentru a-l comemora pe Avram Iancu, lider al românilor din Transilvania, în timpul Revoluţiei din 1848 – 1849.

În cimitirul bisericii din Ţebea, un sat învecinat municipiului Brad, din Hunedoara, mormântul „Crăişorului munţilor” a devenit loc de pelerinaj la serbările naţionale organizate în fiecare toamnă.

Alături de locul de veci al lui Avram Iancu, mai multe monumente au fost ridicate de-a lungul timpului în cinstea ostaşilor români care au luptat în Războiul de Independenţă al României, în Primul şi Al Doilea Război Mondial.

Privirile oaspeţilor „Panteonului moţilor”, aşa cum este numit cimitirul din Ţebea, sunt atrase de silueta neobişnuită a unui trunchi de stejar, la umbra căruia, în urmă cu 149 de ani a fost înmormântat Avram Iancu.

Gorunul lui Horea, vechi de peste patru secole, a fost cimentificat în încercarea autorităţilor de a-l menţine. Ramurile sale s-au prăbuşit de-a lungul timpului, iar cea mai mare parte din arbore s-a uscat. Pot fi văzute, ieşind dintr-o scorbură a sa şi câteva vlăstare mici, înfrunzite, semn că bătrânul gorun nu s-a uscat pentru totdeauna. Stejarul din cimitirul de la Ţebea a intrat în istorie în toamna târzie a anului 1784.

Se spune ca a fost locul de întâlnire al capilor răscoalei condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, împotriva nobilimii maghiare. Aici liderii răsculaţilor au plănuit revoltele sângeroase ale moţilor, care s-au răspândit cu repeziciune în satele din Ţara Zarandului şi din ţinuturile Devei şi Hunedoarei. Răscoala a ocolit Ţebea, satul iniştit, cu oameni ospitalieri, de pe valea Crişului Alb. Nici în timpul revoluţiei din Transilvania anilor 1848 – 1849, nu au fost ucideri în Ţebea, informau „Ziarul Duminical” în 1858, şi revista ungară „Patria şi străinătatea”, din 1867, în relatări despre Ţebea şi despre gorunul lui Horea.

La începutul secolului XX, istoricul Nicolae Iorga vizitat ţinutul Apusenilor şi a oferit o descriere amplă despre gorunul din Ţebea, în volumul „Neamul românesc în Ardeal şi Ţara ungurească” (1906):

„Ţebea avea din vechi timpuri o biserică de lemn şi în cimitirul acesteia creştea un mare stejar vestit în împrejurimi pentru bogăţia ramurilor sale. În umbra lui, zice povestea, s-ar fi strâns răsculaţii din 1784 şi ar fi făcut jurământul lor de credinţă şi frăţie în luptă, în graiul lor aspru care păstrează încă neatinsă limba celor mai vechi timpuri. Răscoala a cuprins ţinutul întreg, flăcările au izbucnit de jur împrejur deasupra curţilor de domni, puternicii şi bogaţii au pierit cu sutele în chinuri şi ocări pe care erau deprinşi a le dărui acestor săraci. Apoi focul a fost stins cu sila şi Horea din Albac, Crişan şi Cloşca din Cărpeniş, periră în faţa Bălgradului în vederea mulţimii de săteni nenorociţi, chemaţi să vadă ce pate acel ce nu mai vrea să sufere şi ucide pe prigonitorul său. Dar gorunul din Ţebea rămase, aruncând ramuri nouă şi înfigându-şi tot mai adânc rădăcinile, ca un simbol al vieţii îndărătnice care însufleţeşte acest neam al nenorocului şi al suferinţii”, scria Nicolae Iorga.


Gorunul în anii interbelici Sursa Ilustrată, Wikipedia

Câteva decenii mai târziu, lângă stejarul secular avea să fie înmormântat Avram Iancu, după ce ultimele săptămâni de viaţă zăcuse în spitalul din Baia de Criş, învecinat satului Ţebea. Avram Iancu a murit în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872, la doar 48 de ani, iar istoricii susţin că în ultimii ani din viaţă era bolnav şi prefera să rătăcească prin satele muntenilor din Apuseni, nedespărţit de fluierul cu care doinea.


Gorunul în anii ’70 Sursa Ilustrată, Wikipedia

„Peri în 1872 în tinda casei unui sărac din Baia de Criş, a unui covrigar. De aici îl aduseră, ca pe atâţia alţii din Baia de Criş, care n-au o biserică şi un cimitir acolo, la Ţebea. El zace în locul unde ostreţe negre înconjură o cruce verde purtând inscripţia scurtă: Avram Iancu, advocat, prefect Legiunii gemene române 1848-9, + 1872. Cununile ce i s-au adus, uneori cu zgomot, totdeauna cu o mărginită pietate, au fost adăpostite de confiscări, batjocoriri şi sfâşieri. Mormântul în care se odihneşte învingătorul învins şi nebunul care nu mai avuse de ce să rămâie cuminte e acesta, sărac şi umil cum e soarta poporului care-l păstrează ca urnă a sfintelor moaşte. Şi lângă dânsul, vechiul stejar cu trunchiul mândru mai răsfiră crengile puternice, ce cad pe rând şi se înnoiesc într-una, vuind în vântul serilor cântece de taină, între crucea mortului din groapă şi crucea suferinţii învietoare de pe lăcaşul românesc al credinţii”, scria Nicolae Iorga, în volumul Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească (1906).

De peste un secol, gorunul a început să se usuce. Pentru a fi protejat, în anul 1924, a fost legat cu cercuri de oţel şi cimentat în interior, iar trunchiul a fost retezat de la înălţimea de circa nouă metri,  de unde s-a dezvoltat o creangă laterală.

În 1947, Gorunul lui Horea a intrat într-o nouă etapă de „restaurare”. Trunchiul său a fost îmbrăcat în ciment, pe care a fost imprimat modelul scoarţei. Trei decenii mai târziu, autorităţile au amplasat un stâlp de beton pentru a susţine ultima creangă a gorunului. În vara anului 2005, o vijelie puternică a dus la ruperea ei. Stâlpul care o susţinea a fost îndepărtat. Din ramura ruptă a fost cioplită o cruce pe care localnicii au aşezat-o lângă bătrânul stejar.

 

Comentarii FB

comentarii




Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Ziarul Hunedoreanului