Sute de mii de turiști ajung în județul Hunedoara, având drept țintă obiective turistice naționale de prim rang. Din nefericire, o adevărată comoară stă gata să fie pierdută în uitare: bucătăria hunedoreană, cu mesele ei naturale, gustoase și savuroase. Carmen Mihalache şi Ana Pascu au adunat zeci de rețete într-un volum care ar putea deveni un reper pentru bucătăria judeţului nostru, „Vorbe şi bucate din ţara Haţegului”, o adevărată „mină de aur”, dacă ar fi pusă în valoare în restaurantele şi pensiunile turistice din zonă.
Iuţani în laboş şi curechi cu perişoare
Perişoare cu păsat (sarmale), chiparcă cu părădăici (ardei gras şi pătlăgele), curechi cu perişoare, curcubete (dovleac sau bostan alb) cu lapte, iuţani în laboş, lictar (fiertură) de prune sau cocoradă. Toate ar putea sta la loc de cinste într-un meniu de excepţie al bucătăriei haţegane, dar şi hunedorene. În urmă cu numai câteva zeci de ani hrana hunedorenilor era foarte diferită de ceea ce mâncăm noi, astăzi: mai simplă, nesofisticată, naturală şi alcătuită, aproape în întregime, din produse obţinute natural în gospodărie. Reţetele vechi, însă, ne demonstrează că hrana de sătenilor, deşi adesea preparată în grabă, era bogată în ceea ce priveşte numeroasele alimente care-o alcătuiau. Mai mult, unele dintre cele mai banale mâncăruri tradiţionale ale deceniilor trecute, au ajuns acum adevărate delicatese, concurând cu produsele exotice pe care le găsim pe rafturile hipermarketurilor.
Pâine de grâu, secară şi ovăz
Acum câteva generaţii mesele zilnice nu erau un motiv de de provocare a plăcerilor gustative, ci o necesitate, pentru supravieţuirea de zi cu zi, în condiţii de muncă la câmp, care cerea un aport consistent de energie, proteine, vitamine şi minerale. Astfel, fie post sau „frupt”, nelipsite pe lista de bucate şi nelipsite de la orice mese erau legumele. Şi, pentru că fiecare gospodărie avea animale, în perioadele „de dulce” pe masă se adăugau lactate (lapte şi brânzeturi), dar şi ouă. Mămăliga era, şi ea, nelipsită, iar pâinea, de obicei preparată în cantităţi mari sâmbăta, ca să ajungă pentru întreaga săptămână, era făcută din grânele şi culturile proprii: cel mai adesea, grâu, în combinaţie cu secară sau chiar ovăz. Acum 40-50 de ani prepararea pâinii le răpea gospodinelor câte o zi întreagă.
Găini fripte şi peşte de pârâu marinat
În perioadele când consumul de carne era permis, mai ales pe timp de iarnă, hunedorenii consumau porc (muşchi, cârnaţi, slănină, caltaboşi, sângerete), oaie şi capră, iar femeile găteau câte-o „găină friptă” care-i făcea pe meseni să se lingă pe degete. Singurele dulciuri la îndemâna copiilor erau prunele uscate sau magiunul, dovleacul copt, nucile şi alunele. În loc de pâine se mânca mămălică rece, dar mai ales caldă, cu ulei sărat de seminţe de dovleac. Fasolea verde era opărită cu sare şi pusă la uscat la soare, iar apoi adunată în saci mici şi depozitată în podurile aerisite, pentru a fi păstrată şi de-a lungul săptămânilor de iarnă. Hunedorenii care avea râuri şi bălţi aproape consumau peşte, ba chiar melci şi broaşte! Peştii de pârâu afumaţi şi marinaţi, cu foi de dafin, bulion, usturoi şi oţet, umpleau şi ei cămările hunedorenilor care aveau chef de „delicateţuri”. Pe de altă parte, printre mâncărurile specifice stânilor hunedorene se numără binecunoscutul balmoş, făcut din lapte şi caş, care se pun la fiert. Când grăsimea se ridică la suprafaţă se presară făină, iar compoziţia îngroşată se consumă cu pâine sau cu turte de mălai. Bălmătuca, era şi ea o mâncare des preparată de ciobani şi ciobăniţe. Se făcea din făină de „cucuruz” (porumb) şi caş, iar când untul din caş ieşea deasupra, gata era şi bălmătuca!
Supă cu locşă şi scovergi prăjite
Supa de găină cu „locşă” (tăieţei) se consuma cu un delicios sos de usturoi sau pătlăgele, cunoscute şi ca părădaici. O altă mâncare obişnuită zilelor mai speciale, când oamenii nu se grăbeau la semănat sau la prăşit era tocăniţa: numită în Ţara Haţegului „muietoare cu carne”. Muşchi şi coaste cu os, puse la prăjit cu ceapă, roşii, sare şi piper, la care se adăuga un rântaş, iar ca garnitură, „crăstăveţi”. Printre dulciurile de demult se numărau plăcintele şi scovergile prăjite, nimic altceva decât binecunoscutele clătite pe care copiii din satele hunedorene le mâncau cu magiun dulceaţă de prune naturală, fără chimicale şi conservanţi, sau cu umplutură de brânză. Plăcintele şi melcişorii cu vanilie erau şi ele în top la capitolul bucuriile gastronomice ale copilăriei.
