Hunedoreanca Mădălina Szekely deschide vineri, la ora 18.00, în sala de expoziţii a Castelului Corvinilor, expoziția de artă vizuală „Autoportret într-o clepsidră”. Tânăra artistă spune că lucrarile expuse reprezintă o autoscopie, o introspecţie în subconştientul propriu, vrând să evidențieze granițele dintre real și vis. Lucrarea are la bază certitudinea că arta vizuală “…înseamnă a te mărturisi peste masură, „cu sinceritate şi dăruire nemărginită…”, aşa cum credea şi Kafka despre puterea scrisului asupra sa. Evenimentul va fi dublat de un moment muzical susținut de Steel Jazz Cafe, care va combina pentru public combină stilurile cool, bebop, swing şi bossa nova. Evenimentul este susținut de Primăria Municipiului Hunedoara și Filiala UAPR Hunedoara.
- Este aceasta prima ta expoziţie, Mădălina?
- Am mai avut în Timişoara şi la Săvârşin câteva expoziţii, plus cele de la master şi de la licenţă. Sigur, acestea de pe urmă nu pot fi considerate expoziţii în adevăratul sens al cuvântului: era ceva ce, oricum, trebuia făcut.
- Vorbim despre o expoziţie de artă vizuală. La ce să se aştepte hunedorenii?
- Artă fotografică cu adevărat nu prea îi pot spune. Denumesc aşa expoziţia pentru că, de fapt, fotografiile sunt capturi dintr-un film experimental făcut de mine. Însă nu putem să le considerăm fotografii. La celelalte expoziţii, da. Am avut expoziţii de fotografie şi de creaţie video. Aici însă vor fi nişte fotografii inspirate din suprarealism: deformări, suprapuneri, manipulări…
Va fi o expoziţie destinată mai mult cunoscătorilor, specialiştilor?- Nu aş putea spune nici asta, pentru că nici eu nu sunt specialist. Da, am terminat Facultatea de Arte şi Design, cu specializarea în foto-video, procesarea computerizată a imaginii, unde am făcut multe lucruri experimentale, mai puţin obişnuite. Dar tot ceea ce am făcut ar trebui să fie explicat de mine mai întâi, ca să fie înţeles (râde). Spre exemplu, la mine multe pornesc de la vis sau au legătură cu visul. Sunt convinsă că există cumva o legătură între lumi. Au fost nişte vise din copilăria mea, cu detalii foarte amănunţite, legate de o fetiţă care a plecat din lumea asta înainte să apar eu. Dovezi ale existenţei ei în familia mea am găsit ulterior, erau exact detaliile din vis, şi am realizat că există o conexiune între diferitele dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Despre aceste legături şi graniţe vorbesc multe dintre lucrările mele. Însă eu vorbesc despre asta foarte rar, pentru că oamenii nu te înţeleg întotdeauna…
- Ai făcut studii de specialitate în domeniul artei la Timişoara, dar te-ai întors, până la urmă, la Hunedoara. Cum de te-ai întors şi ce urmează să faci?
- Mă gândesc să mai fac încă o facultate. Iar de data asta cred că nu voi mai merge pe partea artistică pentru că, din păcate, din artă nu prea poţi trăi. Trebuie să fii foarte foarte bun, genial, să faci ceva ieşit din comun, „să dai lovitura”, iar apoi să poţi trăi din asta. Sunt foarte mulţi artişti foarte buni în lume. Aşa că mă gândesc să faci limbi străine sau studii economice, mai ales că mama e în domeniul ăsta şi mă mai poate ajuta.
- Dacă ai fi rugată să faci o comparaţie între oraşul studenţiei tale, Timişoara şi Hunedoara, cum ai spune că le vezi, ca potenţial pe care îl oferă unui artist?
- În mare parte sunt la egalitate. Dacă vrei să faci ceva, poţi şi la Hunedoara. Ţine doar de tine. Eu sunt mai reţinută, dar, imediat ce am spus ce intenţionez să fac, autorităţile m-au susţinut. Sala de evenimente a Castelului Corvinilor era liberă în perioada următoare, aşa că, din punctul ăsta de vedere, nu a fost nicio problemă. La Timişoara sau la Bucureşti ai mai multe şanse, într-un fel, pentru că acolo sunt multe locuri unde zilnic se întâmplă tot felul de evenimente. Dar, pe de altă parte, în Capitală există şi dezavantajul invidiilor. În Timişoara şi în Hunedoara nu se întâmplă asta. Am mai participat şi eu la evenimente susţinute în oraş şi cred că ar fi un lucru bun dacă s-ar continua aşa şi dacă autorităţile ar avea aceeaşi deschidere, ar susţine evenimentele culturale, le-ar organiza şi le-ar promova din ce în ce mai des.
Vrei să faci o a doua facultate. Prima a fost pe măsura aşteptărilor tale sau te-a dezamăgit?- Nu m-am aşteptat să fie aşa! Mă aşteptam să fie mai rău! În liceu era relaţia aceea de respect dintre profesor şi elev. Când am ajuns la facultate, m-am aşteptat la acelaşi lucru: să-mi fie teamă să fiu ascultată, să-mi fie teamă să nu greşesc… În schimb, facultatea asta a fost ca o familie: profesorii şi studenţii aveau o relaţie foarte apropiată, iar dacălii erau gata să îţi ofere ajutor nu doar în plan profesional, ci şi personal.
- Poate sunt liceeni care se gândesc şi ei să meargă la Arte, la Timişoara. Pe ei cei i-ai sfătui: să facă sau să nu facă facultatea asta?
- S-o facă! E o experienţă de viaţă şi ceva foarte diferit de alte facultăţi! Eu, iniţial am vrut să merg la balet. Am şi făcut pregătire, intensiv, cu o fostă balerină, dar şi dans contemporan, sportiv, de societate. Până când, probabil din cauza suprasolicitării, am fost nevoită să renunţ din cauza coloanei. A fost o perioadă destul de urâtă, pentru că eu mă pregăteam pentru admitere la Bucureşti, când, într-o lună-două mi-a cedat coloana, nu am mai putut să merg, şi a trebuit să renunţ. A trebuit să o apuc pe alt drum şi să mă reorientez rapid către o altă facultate.
- Ce a însemnat pentru tine faptul că ai crescut cu Nicolae Szekely în casă, un artist total care scrie poezie, eseu, e membru al Uniunii Scriitorilor, unul dintre puținii români care cântă muzică clasică, renascentistă și medievală la instrumente originale?
- Tata scrie, cântă, are o cultură atât de bogată nu doar pe partea de literatură şi muzică, ci şi în sculptură şi pictură! Ce să zic… el nu m-a împins niciodată într-o direcţie sau alta, m-a lăsat să aleg eu singură ce vreau să fac şi la fel a făcut şi mama. Mă bucur că tata şi trupa în care cântă el vor fi alături de mine la vernisaj.
