Incursiuni arheologice în istoria scrisului medieval. Stili medievali de la Ardeu

458

S-ar putea spune că între cultura antichității și cea a Evului mediu există o mare ruptură, însă realitatea este că în anumite locuri, datorită condițiilor istorice, poate să fie urmărită o continuitate neîntreruptă. Centre, cum a fost Bizanțul, au dus mai departe cunoștințele antichității și au contribuit decisiv la nașterea unor noi nuclee din care a iradiat lumina cunoașterii. Iar cunoștințele se transmit și se păstrează prin scris. Izvoarele istorice, precum și cele arheologice ne arată că scrisul nu a dispărut niciodată în cercurile elitelor sociale.

Pentru Evul Mediu se crede că scrisul și cititul reprezenta un monopol al clericilor și care uneori era stăpânit și de către unii dintre membrii elitelor militare, politice și sociale. În realitate scrisul era folosit pe o scară mult mai largă. Adevărul este că oamenii cunoșteau foarte bine în Evul Mediu importanța culturii scrise și o respectau ca atare chiar și atunci când nu o practicau la nivel personal. Și tocmai de aceea erau încurajați cei care operau cu astfel de cunoștințe.

Un exemplu este ,,birocrația publică”, domeniu care s-a construit treptat, trecând de la cancelaria regală și mănăstiri spre scaunele de judecată, unitățile administrative și teritoriale (comitate și reședințe seniorale). Chiar și în Transilvania, la mijlocul secolului al XV-lea, nobilii foloseau proprii grefieri care puteau fi dublați de personal religios, pentru redactarea documentelor și în vederea înțelegerii, interpretării și arhivării actelor care conțin privilegii, pentru susținerea corespondenței, înregistrarea genealogiei și păstrarea inventarului bunurilor.

Astfel de aspecte ale vieții cotidiene în Evul Mediu ne sunt cunoscute mai ales din literatura vremii, dar și dintr-o serie de imagini artistice care au ajuns până la noi. Știm că suportul pentru scris îmbrăca o gamă largă de materiale, multe dintre ele cu grad ridicat de perisabilitate, dacă ne este îngăduit să spunem așa.

Atunci când vorbim despre izvoare scrise ne gândim mai ales la papirus, pergament sau hârtie ca fiind cele mai răspândite suporturi pentru scris. Dar să nu uităm că la începuturi oamenii au scris pe tăblițe de lut. Să nu uităm nici că scrisul pe piatră a înfruntat vremurile și ne transmit numeroase informații valoroase pentru înțelegerea unor vremuri de demult.

Pentru deslușirea unor aspecte ale vieții culturale în Evul Mediu sunt utile și mărturiile arheologice, între care și instrumentele pentru scris. Până în secolul al XVI-lea, când apar primele penițe metalice, multe dintre instrumentele pentru scris, pene, sau pensule, erau confecționate din materiale care nu rezistă în timp.

În lumea romană, cele mai frecvente instrumente pentru scris din inventarul arheologic au fost stili din bronz, fier sau os, cu care se scria pe tăblițe acoperite cu un strat de ceară. La Roșia Montană s-au păstrat câteva tăblițe cerate, care completează istoria scrisului în Dacia romană.

Asemenea tăblițe au fost folosite și mai târziu în Evul Mediu. În Europa, scrierea pe tăblițe acoperite cu ceară și implicit ustensile pentru scris de felul acesta se datează într-un interval de timp care se întinde pe mai multe secole. Cercetările arheologice scot la lumină și astfel de ustensile. Cel mai vechi exemplar descoperit pe teritoriul actual al României provine de la Tg. Mureș și se datează în secolul al XIV-lea, însă piese mult mai vechi sunt cunoscute în alte zone geografice din Europa. Una dintre cele mai relevante imagini ale scrierii pe tăblița de ceară medievală se găsește pe Altarul Oltenberg din Darmstadt, datat în jurul anului 1425.

Orice duhovnic sau funcționar ar fi trebuit să aibă tăblițe de ceară, care erau folosite și în școli și pentru corespondență. Însă analiza exemplarelor cunoscute a relevat că piese de acest fel erau prezente în centre episcopale, mănăstiri, precum și în mediul urban sau la curți nobiliare. Iar cele din fier erau ieftine și ușor de realizat, de orice meșter.

Cercetările mai noi sau mai vechi desfășurate în legătură cu dealul ,,Cetățuie” de la Ardeu, com. Balșa, jud. Hunedoara (Fig. 1) au determinat descoperirea, alături de numeroase alte materiale arheologice și a doi stili datând din Evul Mediu (Fig. 2).

Cele două exemplare sunt realizate din fier și au o lungime de cca 10 cm. Una dintre caracteristicile care le individualizează în raport cu alte obiecte de acest fel este torsadarea corpului în zona centrală. Acest detaliu a fost realizat din rațiuni practice, anume o astfel de formă asigură o prindere mai sigură a obiectului în timpul folosirii. Să remarcăm și faptul că acea zonă putea să fie acoperită cu fâșii de piele sau din material textil, pentru o utilizare mai facilă.

Ca să nu fi pierdut, unul dintre capete era prevăzut cu un inel de care putea să fie legat un lanț sau un șnur (Fig. 3). Alte ori, capetele erau realizate sub forma unor lopățele, pentru a fi folosite la ștergerea greșelilor.

De pe dealul Cetățuie de la Ardeu mai sunt cunoscute și alte materiale arheologice care se datează în Evul Mediu. Este vorba de fragmente ceramice, care se datează în secolele XIV-XV, iar cele două exemplare se datează tot în acea perioadă. Însă contextul în care au ajuns în acel loc rămâne deocamdată mai puțin cunoscut.

Cercetările efectuate de Muzeul Civilizației Dacice și Romane între anii 1998-1999 și mai ales în 2001 au documentat prezența în partea sudică a crestei calcaroase a Dealului Cetățuie de la Ardeu a unei fortificații cu zid din piatră locală prinsă cu mortar (Fig. 4).

În legătură cu acest monument lipsesc documentele scrise, fapt pentru care s-a considerat că poate să fie o cetate nobiliară conexată unei posesiuni din vecinătate, poate chiar de domeniul Geoagiului. Aceasta cu atât mai mult cu cât s-a remarcat că până în prezent nu se cunoaște locul de unde era guvernat domeniul respectiv, până la începutul secolului al XVI-lea. Cei doi stili prezentați de noi pot să reprezinte un indiciu important pentru elucidarea acestui mister.

Știm că la începutul secolului al XVI-lea domeniul Geoagiului a constituit o garanție, o ,,zălogire” și că în aceeași perioadă (1509) este atestat pentru prima oară Erdőfalva –sătucul din pădure – numele medieval al satului Ardeu. Coincidența este evidentă și poate să reprezinte un argument în plus cu privire la legătura monumentului medieval din piatră, de la Ardeu, cu domeniul respectiv.

Datele privind locuirea în Evul Mediu la Ardeu sunt încă puține, dar semnalarea celor două obiecte ar putea să reprezinte un semnal care să aprindă interesul pentru cercetarea mai amănunțită a patrimoniului medieval în sudul Munților Metaliferi.

Bibliografie:

I. V. Ferencz, M. Căstăian, C. Bodó, C. I. Popa, Şt. Andrei, R. Stăncescu, Ardeu, com Balșa, jud. Hunedoara, punct Cetăţeaua in CCA, Campania 2002, Covasna 2003, 40–42.

S. Jakó, Practica scrierii latine, în S. Jakó, R. Manolescu, Scrierea latină în evul mediu, București 1971, 31-105.

A. A. Rusu, Castelerea Carpatică, Cluj-Napoca 2005.

A. A. Rusu, Medieval stili from Romania, Marisia XXXIV‒XXXV, 2014‒2015, p. 107‒116.

Explicaţia ilustraţiei:

Fig. 1. Dealul ,,Cetățuie” de la Ardeu (foto din dronă Marius Peptan 2020).

Fig. 2. Stili medievali descoperiți la Ardeu (desen de S. Ivan, foto I. V. Ferencz);

Fig. 3. Detaliu al piesei cu corpul torsadat și capătul formând un inel terminat cu o buclă (foto I. V. Ferencz).

Fig. 4. Zid din piatră locală cu mortar, la Ardeu (foto I. V. Ferencz 2001).

 

Dr. Iosif Vasile Ferencz, cercetător științific, Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva

Comentarii FB

comentarii




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *