Cercetările arheologice preventive de pe tronsonul Deva – Orăştie al autostrăzii ce traversează judeţul Hunedoara, desfăşurate în anul 2011, la Şoimuş, punctul „Teleghi”, au oferit un bogat material arheologic, atât cantitativ, cât şi din punct de vedere al varietăţii şi informaţiei.
Piesa prezentată a fost descoperită într-un complex adâncit care, pe baza materialului ceramic, poate fi încadrat cronologic şi cultural etapei finale a epocii mijlocii a bronzului, respectiv finalul fazei III a culturii Wietenberg (cca. 1600-1400 î. Hr.).
Starea de conservare a manşonului este destul de bună. S-a păstrat integral în lungime, dar a fost fragmentat din vechime, longitudinal, în două segmente. Tot din vechime s-a desprins un alt segment, îngust, care întregea manşonul, şi care nu a fost descoperit. Dimensiunile piesei, aşa cum se înfăţişează acum, sunt: h = 44 mm; Ø = 3,3/2,8 mm.
Piesa a fost obţinută din prelucrarea prin debitare, alezare şi şlefuire a unui segment diafizar de os lung de vită, lucru care a dat peretelui o arcuire spre exterior. De asemenea, în plan orizontal, forma este ovală. Marginile capetelor au fost subţiate faţă de restul peretelui şi polizate drept. La un capăt, în proximitatea marginii au fost realizate 8 orificii perforate oblic, în plan vertical.
Suprafaţa exterioară a fost decorată cu motive ornamentale obţinute prin adâncire, cu ustensile ascuţite. Ele se împart, de la o margine la alta, în trei registre. Spre capetele manşonului se află câte un şir alcătuit din câte două cerculeţe cu punct central, legate între ele de câte două liniuţe arcuite spre exterior, care se ating în zona mediană. Între aceste două registre, la distanţă aproximativ egală, se află un al treilea, care constă într-o bandă realizată din două linii paralele, între care au fost trasate perpendicular şi alternativ pe fiecare, o serie de liniuţe scurte. Analiza decorului, în sensul asimetriei aparente a acestuia ne mai dă un indiciu în privinţa intervenţiilor asupra piesei, ulterioare confecţionării ei. Se poate observa că, la un capăt, decorul cu motive circulare este incomplet, şirul de cerculeţe dinspre extremitate lipsind. Acest aspect se poate datora faptului că, la un moment dat, din cauza deteriorării extremităţii, manşonul a fost recondiţionat prin scurtarea şi reşlefuirea capătului astfel rezultat.
Manşonul descris, pe lângă aspectul său artizanal şi estetic, are o importanţă aparte din punct de vedere al categoriei utilitare. Dat fiind contextul descoperirii – într-o groapă cu resturi menajere, putem aprecia doar ipotetic modul lui de utilizare. Cert este că piesa a fost abandonată datorită deteriorării prin fisurare şi fracturare, având în vedere segmentul lipsă.
În sprijinul unor ipoteze verosimile ne putem folosi de analogiile pe care le oferă alte piese din os şi corn, din epoca bronzului, aparţinând culturii Wietenberg sau altor culturi contemporane. Dacă ţinem cont de motivul ornamental principal – cercul, pe care îl regăsim, în special, pe piese de harnaşament, cum sunt câteva psalii şi plăcuţe din os şi corn, dar şi pe obiecte cu rol simbolic, cum sunt amuletele ori sceptrele din corn, descoperite în spaţiul transilvănean – conectat la întinsul teritoriu cuprins între Dunărea Mijlocie şi Marea Egee, înclinăm să considerăm piesa ca făcând parte din prima categorie de obiecte, în acord cu opiniile deja exprimate ale cercetătorilor. În acest sens, orificiile de la capătul manşonului au servit pentru legarea acestuia de alte elemente ale harnaşamentului, cu ajutorul unor şnururi de piele sau textile.
În altă ordine de idei, decorul însuşi are o semnificaţie simbolică, pe care însă, din cauza trecerii atâtor veacuri, o putem doar presupune. Este acceptat că motivele circulare – în acest caz cercul cu punct central – sunt simboluri astrale ori, mai precis, solare. Aceste motive ornamentale se regăsesc şi pe unele vase pentru servitul băuturilor, presupuse a fi utilizate în cadrul unor ceremonii. În epoca bronzului Soarele ocupa un rol central în mitologia şi religia comunităţilor indo-europene ce ocupau teritoriul actual al României, astfel că instrumentarul şi recuzita rituală trebuia să fie împodobită cu simboluri ale astrului zilei. De altfel, ornamentica culturii Wietenberg este tributară în cea mai mare parte acestei simbolistici.
În acest sens, putem să ne imaginăm că manşonul prezentat ar fi fost destinat unui set de harnaşament pe care l-ar fi purtat un cal înhămat la un car ceremonial, cu prilejul unei importante sărbători solare, cum ar fi echinocţiul de primăvară sau solstiţiul de vară.
Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane
Dr. Nicolae Cătălin Rişcuţa
Dr. Antoniu Tudor Marc
