Exponatul Lunii la Muzeul din Deva

Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva propune vizitatorilor, începând cu data de 3 ianuarie 2019, un nou exponat în cadrul proiectului intitulat „Exponatul lunii”, ce poate fi admirat în spaţiul special amenajat la intrarea în Palatul Magna Curia.
În gospodăriile ţărăneşti din trecut, războiul de țesut, utilizat de mai multe generaţii, era o piesă nelipsită, un element la fel de important precum vatra de gătit. Bărbatul este cel care confecţionează primul război de ţesut, la puţin timp după ce s-a însurat, pentru soţie.

Exponatul lunii provine din colecţia de etnografie a Expoziţiei de Istorie Locală şi Etnografie Brad şi prezintă o piesă din angrenajul complicat al războiului de ţesut – spata.
Aceasta era compusă dintr-un șir de dinți realizați în lemn de alun, corn sau salcă, fixaţi în două întărituri laterale din lemn de stejar. Pentru confecționarea acestei piese se foloseau câteva unelte simple: un ferăstrău mic pentru tăiatul arbuștilor şi patru feluri de cuţite cu care se executau spetele, solid şi artistic. Dinţii şi spetele sunt astfel lucrate încât să răspundă atât nevoilor specifice celor mai deosebite zone etnografice cât şi celor mai diferite produse ale războiului de ţesut, ajungând până la câteva zeci de tipuri şi variante de spete.
În literatura de specialitate privind satele specializate în diferite meşteşuguri ţărăneşti este menţionată şi Rişculiţa, localitate din vechiul Zarand, pe valea superioară a Crişului Alb, sat aparţinător comunei Baia de Criş, judeţul Hunedoara. Aici, specializarea a atins în secolul trecut un asemenea grad, încât în sat „toată lumea lucra la spete” iar aria de desfacere a spătarilor rişculiţeni acoperea toate provinciile româneşti şi chiar dincolo de hotare, în Iugoslavia şi Bulgaria.
Sezonul vânzării spetelor era între 1 noiembrie şi 1 martie, când femeile terminau cu torsul şi se pregăteau pentru ţesut. Mai plecau şi în restul anului după cum erau nevoiți de lipsuri. Un drum dura două-trei săptămâni. În majoritatea cazurilor avea loc un troc în schimbul spetelor primind fie fire toarse din in, bumbac şi lână, pânză de cânepă şi pănură, piese de port din Maramureş, cartofi din zona Făgăraşului, Sibiului, grâu, porumb, ovăz, săpun de-a lungul Dunării, între Turnu-Severin şi Bucureşti. În alte cazuri, spetele se vindeau în moneda vremii.
Dintre toate meşteşugurile ţărăneşti din Zarand, în spătărit participarea femeii era predominantă lucrând într-o proporţie de 3/5. Pentru completarea veniturilor, bărbaţii trebuiau să efectueze şi alte munci în sat ori în afara satului: „numai din spătărit n-a trăit nimeni, uneori – în vremuri de secetă – aducem sacul cu spete înapoi, nevândute”.
În Zarand, până în anii ’70, spetele au fost trimise în ţară prin mijlocirea Cooperativei Meşteşugăreşti „Spătarul” din Rişculiţa.
Importanţa meşteşugului este subliniată şi prin prezenţa spetei în simbolistica satului, în sigiliul localității fiind reprezentate două femei care poartă în mâini spată şi suveică.
Exponatul poate fi vizionat pe tot parcursul lunii ianuarie, de marți până duminică, între orele 9-16:30.

Bibliografie:
1. Valer Butură, Etnografia poporului român, Cluj-Napoca, 1978, p. 286-304.
2. Nicolae Dunăre, Sate din Zărand specializate în meșteșuguri țărănești, în Contribuții la cunoașterea Regiunii Hunedoara, Deva, 1956, p. 117-141.
3. George Tărcuș, Un spătar din Rîșculița, Comitatul Zărand, în Țara Românească (1876), în Sargetia, XV, 1981, pag. 498-507.

Comentarii FB

comentarii




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Ziarul Hunedoreanului