796 de ani de la prima atestare documentară a Orăștiei

Se împlinesc 796 de ani de la prima atestare documentară a Orăștiei, fapt menționat în diploma privilegială cunoscută drept „Andreanum”!

La 30 noiembrie 1224: Regele Andrei al II-lea al Ungariei întărește privilegiul dat de înaintașul său Geza al II-lea populației săsești din Transilvania. Acest act, azi pierdut, este cunoscut sub numele de Diploma Andreană (în latină Andreanum, germană Goldener Freibrief) sau Goldener Freibrief der Siebenbürger Sachsen (Hrisovul de aur al sașilor transilvăneni).

Documentul Andreanum nu s-a păstrat în original, ci numai ca o parte a reconfirmării din 1317 a Diplomei andreiene de către regele Carol Robert de Anjou. De menționat că acest act, în limba latină, pe pergament cu pecete atîrnată (unul din cele mai vechi documente istorice din Transilvania), este păstrat la Arhivele Naționale ale județului Sibiu.

Documentul prevedea că regiunea colonizată de sași, cuprinsă între Orăștie și Baraolt, inclusiv ținutul locuit de secui, se organizează ca un teritoriu autonom cu numeroase privilegii, în schimbul unor obligații financiare și militare față de coroană.

Libertățile asigurate prin acest act se referă la provincia Sibiului/Cibinium/Villa Hermanni/Hermannstadt și i-au unit juridic pe sașii așezați aici, privilegiile acordate acestei provincii și locuitorilor acesteia devenind punctul de plecare al unității juridice săsești, care s-a numit, mai tîrziu, Pămîntul Crăiesc (Fundus Regius, Königsboden).

Pe această bază a apărut și Universitatea săsească denumită în limba germană: „Nationsuniversität”, cu numele complet „Sächsische Nationsuniversität”(Universitatea Națiunii Săsești) – organismul politic de autoadministrare al sașilor transilvăneni (germană Siebenbürger Sachsen) constituit la ordinul lui Matia Corvin în 1486, care a funcționat pînă după jumătatea secolului al XIX-lea (1486–1876).

Astfel, privilegiile și libertățile sașilor au rămas în vigoare cca. 700 de ani și au dus la o evoluție care a asigurat timp de 800 de ani supraviețuirea „poporului săsesc”.

Localitatea Orăștie, mai demult Oroșteiu (în germană Broos, în maghiară Szászváros, în traducere „Orașul sașilor”, în latină Saxopolis) este menționată în Diploma Andreană drept cel mai vestic punct al Pămîntului Crăiesc, zona de colonizare a sașilor în Transilvania.

Tot prin Diploma Andreană a fost reglementat faptul ca Orăștia să fie reședința Scaunului Orăștiei/Brooser Stuhl cu localitățile aferente. De menționat că Orăștia s-a remarcat de-a lungul secolelor prin statutul său de centru cultural.

Orăștia Medievală

Zorii epocii medievale debutează în zona Orăștiei, ca în majoritatea teritoriilor româneşti, cu tulburiile vremi ale năvălirilor popoarelor migratoare. Populația autohtonă, retrasă parte în zona montană, în care odinioară înflorise civilizația dacică, parte în grindurile greu accesibile ale mlaștinilor dintre Mureș și râul Orăștiei, trebuia să privească lipsita de proiecția a legiunilor romane, stăpânirile vremelnice și succesiunea meteoric a „barbarilor” care circulau acum nestingheriți pe străvechiul drum al Mureșului. Vitala sare a Transilvaniei, mai valoroasa decât aurul pentru crescător îi de animale mari, a făcut ca Valea Mureșului, cea mai avantajoasă cale de acces dinspre Europa Centrală spre bogatele ocne ardelene, să fie mereu râvnită de diferite seminții migratoare, pentru ca în anul 892, sa stea chiar in atenția diplomației puternicului rege carolingian Arnulf, cum ușor se poate deduce din Analele de la Fulda.

De aceasta perioadă, amintește vârful de lance carolingiana din colecția, veche a muzeului orășenesc, sau urmele materiale, pe care recentele cercetări arheologice le au surprins în necropola de pe Dealul Bemilor, datând din secolele IX-X și aparținând grupului cultural „Ciumbrud”. În aceiași zona a mai fost descoperit un cimitir de la începutul secolului XI, în care apar și morminte de luptători cu arme și piese de harnașament, ce pot aminti de războiul purtat în anul 1003 de regele Ștefan l, împotriva stăpânirii lui Gyla.

Săpăturile întreprinsei în ultimii patru ani în cetatea din centrul orașului, au scos de asemenea la lumina numeroase mărturii despre îndelungata locuire în aceiași vatră. În acest loc, un vechi grind de mlaștină, s-a închegat în secolele VIII-IX, o așezarea umană ale cărei urme materiale au fost răvășitei în secolul al X-lea, prin contracția primei fortificații, cu val de pământ și palisada de lemn. În legătură cu aceasta cetate de pământ a fost ridicat la cumpănă secolelor XI-XII și primul edificiu de cult creștin din piatra; „rotonda de la Orăștie”, monument deosebii de important pentru începuturile arhitecturii ecleziastice de zid din Transilvania.

Această veche biserică și prima fortificație, demonstrează importanța așezării la începutul mileniului nostru și reprezintă probabil nucleul în jurul căruia se va dezvolta viitorul oraș, contrar altor așezări urbane transilvane ce evoluează din sate. Rădăcină „orsas” sau „cetate” se întâlnește permanent, atât în numele românesc: „Oraș”ție, cat și în cel maghiar „War”as, variantă preluată și de germani ca Vras, Bras Ai apoi Broos. Din toponimie se poate deci deduce ca Orăștia nu a fost niciodată așezare rurală, ci a evoluat în jurul unei cetății, a unui important centru administrativ. Această situație explică și atestarea Romosului deja în anul 1206, între primele trei sate din Transilvania că coloniști germani „primos hospies rengi”, pentru ca în 1224 Orăștia să fie atestată documentar (Waras) în cunoscuta diploma a regelui Andrei al II-lea. Acest act stabilește Orăștia, ca limită apuseană a „pământului liber crăiesc”, ca piatra de hotar, simbol ce alături de spadele încrucișate ale întemeierii, va împodobi prima și singura stemă istorică a orașului. Situația în cadrul acestui sistem economic-administrativ a adus la avântul rapid al urbei care la 1324 dobândește titlul de „civitas” iar la 1376 face parte dintre centrele importante meșteșugărești cu organizarea de breaslă reglementată. Avântul economic, a generat și avântul constructiv, cetatea de pământ fiind înlocuita încă din secolul XIII cu cea de piatră vizibilă cu mici modificări și astăzi, iar micii biserici rotonde, devenită neîncăpătoare, i se alătură o biserică sala în stil romanic, suprapusă astăzi de biserica reformată. Începutul secolului al XIV-lea, marchează o importantă creștere a populației, reflectată de registrul zeciuielile de la 1334, când în Orăștie sunt numărate 344 fumuri, fără baia publică și casa parohială. Creșterea demografica, determină și așezarea deja de la 1309 , a călugărilor din Ordinul Franciscan, care, după cum au dovedit recentele cercetări arheologice, construiesc o primă biserică pe locul actualei mănăstiri. Tot acum se cere amplificat și lăcașul de cult al comunității, lucrările începând cu construcția corului, în stil gotic și cu dimensiuni impresionante; care fac ca și în prezent să fie ai treilea, ca mărime din Transilvania. Din păcate incursiunile turcești au împiedicat definitivarea întregului ansamblu.

Dreptul de libera alegere a juzilor, acordat în 1421 de regele Sigismund de Luxemburg, a permis, spre deosebire de alte orașe transilvănene, ascensiunea în dregătorii înalte a reprezentanților comunității românești. În anul 1499, este pentru prima data atestat „Steffanum Olach de Sazwoaros jud. reg.” căruia îi urmează la 1520 fiul „Mattheu Olah” în înalta funcție administrativă.

În 1433 Orăștia dobândește, alături de alte orașe transilvăne, importante privilegii pentru negoț în Moldova de la Domnitorul Ilieș. Ca dovada a unor intense activității comerciale, în săpăturile, din cetate au fost descoperite două tezaure monetare; unul din secolul XV și altul din secolul al XVI-lea, ca și numeroase monede izolate, emise în Ungaria, Polonia, Germania, Cehia, Transilvania și Țara Românească. Desigur plasarea la granița scaunelor săsești a avut și dezavantaje, resimțite atât prin permanentele tendințe de cotropire a liberaților orașului de către nobilii din comitatele vecine, cât și prin presiunile militare externe, cetatea Orăștie fiind „bastionul de Vest” de care se loveau mai întâi, toți cei ce încercau să pătrundă spre Sibiu sau spre Alba Iulia. Și aceștia nu au fost puțini; de la tătarii secolului XIII, la turcii care începând din secolul XIV și până la trupele generalului Basta, care în urma scurtei stăpâniri a lui Mihai Viteazul, pustiesc în 1603 cumplit întreaga așezare. Pun de mai multe ori la grea încercare zidurile cetății însă cetatea și locuitorii ei au ținut însă întotdeauna să înfrunte primejdiile și greutățile cu statornicie și tărie de caracter renăscând mereu din propria cenușă.

Forța materială și morală a oamenilor din Orăștia medievală, este însă cel mai bine ilustrată de monumentele ecleziastice, civile și militare, pe care le-au ridicat întru slava Domnului și apărarea țării, atât de trainic încât ne-au rămas până astăzi, în ciuda ghiulelelor turcești și a buldozerelor contemporane, ca mărturii peste veacuri, în piatra și cărămidă, a unui trecut măreț. Aceste monumente care ar constitui mândria oricărui oraș european de mărimea Orăștiei, s-ar cere mai bine îngrijite și păstrate, pentru generațiile viitoare.

Dan Orghici

Resurse

Zeno K. PINTER, „0răștia Medievală”

http://www.provincia.ro/pdf_roman/r000385.pdf

Ilustrație: Desen de la începutul secolului XIX

Comentarii FB

comentarii




Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Ziarul Hunedoreanului