Greva minerilor din Valea Jiului, din 1 – 3 august 1977, a fost cea mai amplă mişcare de protest din România regimului comunist.
Potrivit mărturiilor vremii, peste 30.000 de oameni au participat la manifestaţiile în care şi-au arătat nemulţumirle faţă de condiţiile grele de muncă şi de sărăcia în care erau nevoiţi să trăiască. Atunci, Nicolae Ceauşescu a fost luat prin surprindere de amploarea evenimentelor din oraşele Văii Jiului şi a făcut un gest care îi trăda teama faţă de mineri: şi-a întrerupt vacanţa pe litoralul Mării Negre, iar în 3 august a aterizat în Petroşani, pentru a încerca să calmeze spiritele.
Fostul preşedinte comunist le-a făcut minerilor o serie de promisiuni: revizuirea sistemului de pensii, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, creşterea calităţii alimentaţiei şi a bunurilor de consum, în special a hainelor şi case noi. Le-a acceptat revendicările, iar oamenii au fost de acord să se întoarcă la lucru. În lunile următoare, mii de participanţi la grevă au fost pedepsiţi disciplinar, mulţi dintre ei fiind daţi afară de la locurile de muncă, iar alţii au fost detaşaţi în alte zone. Iar cel puţin 15 oameni au fost condamnaţi în urma acţiunilor de protest, la pedepse de până la cinci ani de închisoare, pentru infracţiuni ca ultraj, ofensă adusă autorităţilor sau apologia infracţiunilor.
Despre Greva din 1 – 3 august 1977, presa din România nu a oferit nicio informaţie. În schimb, ziarele locale şi naţionale au acordat spaţii largi „vizitei de lucru” a fostului preşedinte în Valea Jiului, reprezentată ca o mare sărbătoare pentru comunitate. „Minerii din Valea Jiului şi-au exprimat dorinţa şi au rugat pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu să accepte propunerea de a primi titlul de „Miner de onoare”, aceasta fiind o expresie a deosebitei preţuiri pe care minerii o dau preocupării şi grijii pe care secretarul general al partidului, conducerea partidului şi statului o acordă muncii şi vieţii celro care lucrează în industria minieră, dezvoltării acestei importante ramuri, creşterii nivelului de trai material şi spiritual al celor ce muncesc în acest domeniu de prim ordin al economiei noastre naţionale”, arăta ziarul local „Drumul Socialismului”, în ediţia din 9 august 1977. În particular, potrivit notelor informative ale reprezentanţilor ambasadelor occidentale, oficialii din România îşi manifestau îngrijorarea că demonstraţiile se puteau răspândi în rândul muncitorilor din alte zone ale ţării, iar pentru a preveni reizbucnirea unor conflicte Securitatea şi Miliţia au desfăşurat în următoarele luni forţe impresionante în zona mineră.
Evenimentul nu a trecut neobservat în presa occidentală, iar ziarul „The New York Times” a trimis corespondenţi în Valea Jiului. „La începutul acţiunilor de protest, muncitorii au sechestrat cel puţin un oficial al guvernului, pe care l-au ţinut ostatic, au blocat intrările în mină şi au mărşăluit pe străzi, strigând denunţări la adresa unui regim care se mândrea cu controlul aspru poliţienesc”, afirma jurnalistul american David Andelman, corespondent al ziarului The New York Times, care ajunsese în Valea Jiului, în noiembrie 1977, la trei luni de la cele mai mari mişcări de protest din anii regimului comunist. În 3 august 1977, revendicările minerilor din Valea Jiului au fost prezentate într-o petiţie de 17 puncte preşedintelui Ceauşescu. Ele reflectau deficienţele sistemului politic şi economic, lipsa alimentelor şi a bunurilor de consum, locuinţele înghesuite şi de proastă calitate, sistemul de pensii inadecvat şi sancţiunile aspre pentru neîndeplinirea planurilor de producţie, scria acesta. „Grevele şi demonstraţiile din Valea Jiului au reprezentat cele mai zdrobitoare mişcări de protest în România comunistă de după război”, afirma jurnalistul american, în reportajul „România cutremurată de protestul minerilor”, din 21 noiembrie 1977.
În prezent, circa 2.000 de oameni mai lucrează la exploatările miniere Lupeni, Livezeni şi Lonea, singurele rămase deschise în Valea Jiului. Autorităţile locale nu mai comemorează evenimentul care a marcat istoria regiunii miniere.
