S-a dus și Mintia. Pe apa sâmbetei!

911

După ce a fost intenționat adusă la sapă de lemn, după un model tipic românesc, Mintia a fost vândută. Pe o sumă derizorie. Unei societăți comerciale iordaniene. Al cărei patron este un irakian. Au încasat aproape 5 milioane de euro administratorul judiciar și aproape 3 milioane de euro executorul judecătoresc. Iordanienii au pus doar 91 de milioane de euro, fără TVA. Presupun, bani aduși de la o bancă și nicidecum de sub saltea. România pierde astfel a patra capacitate energetică pe care o are.

Este o mare ispravă a acestui Guvern. La care, rând pe rând, au contribuit și cele două Guverne Orban, plus Guvernul Cîțu. Făcută sub ochii închiși ai Consiliului Suprem de Apărare a Țării. În plină criză energetică. Dar sub motiv că, fiind declarat falimentul, Mintia, care până acum a aparținut complexului energetic Hunedoara, fusese închisă. Și, vezi Doamne, dacă fusese închisă, numai reprezintă un obiectiv de siguranță strategică. Ce urmează?

Motivul juridic care a stat a baza înstrăinării acestui important activ al statului, care în condiții normale este al patrulea producător de energie, este, conform unei practici mai vechi, starea economică precară, la care s-a ajuns printr-o proastă și chiar frauduloasă administrare și al cărui rezultat a fost falimentul. Și dacă tot a dat faliment, Mintia s-a vândut la preț de fier vechi. Cui a avut mâna suficient de lungă pentru a o întinde și a o lua. Sub aspect politic, motivul invocat a fost de altă natură. Și anume faptul că, la nivelul Comisiei Europene, s-a decis ca treptat să fie închise centralele pe cărbune, prea poluante, iar statele membre să treacă pe alte forme de energie. Iar Guvernul României, interesat să mai mărite rapid un activ, s-a precipitat. Și înaintea altor state, ca de pildă Germania, s-a grăbit să închidă centrala, pe motiv că e pe cărbune. În paranteză fie spus, confruntată cu criza energetică, Germania își redeschide cu pași vioi capacitățile pe cărbune.

Noul proprietar, aparent iordanian, Mass Global Energy Rom, se freacă pe mâini. Va plăti 91 de milioane de euro, mai urmează să plătească și TVA, peste un an. Între timp, face rost de parale. Urmează să treacă centrala de pe cărbunele care există la discreție și e de bună calitate, pe gaz. Pe un gaz pe care nu-l mai avem, întrucât l-am înstrăinat sistematic. Și care va fi cumpărat la prețul pieței. După care iordanienii, având în spate un patron irakian, vor da drumul la morișca cu bani. În cel mai bun caz, Mintia va produce energie electrică la un nivel de 1.300 de megawați, pe care sistemul energetic național o va achiziționa la prețul pieței și ne-o va distribui nouă.

Este prima operație, din câte suntem anunțați, în cazul căreia ANAF-ul își primește banii ca efect al unei privatizări. Cum s-a produs scamatoria? Simplu. Guvernul României a acordat Mintiei, cu aprobarea Comisiei Europene, un ajutor de stat. După care aceeași Comisie Europeană a anulat ajutorul de stat. Numai că banii fuseseră dați și luați. Și între timp consumați. Așa că acum, cu ocazia sălbaticei privatizări, statul primește înapoi ce a dat. Prin ANAF. Și dacă socotim ce a dat statul și ce primește, rezultă un adevăr pe cât de simplu, pe atât de dramatic. Mintia a fost privatizată pe nimic.

Stau și mă întreb dacă nu cumva, în mod intenționat, am construit o legislație atât de strâmbă. Să admitem că o societatea comercială românească, Mintia, parte a sistemului energetic Hunedoara, cum-necum, a ajuns la sapă de lemn. De ce poate să vină de aiurea, tocmai din Iordania, o societatea comercială care, cu bani pe care îi împrumută de la bancă, să cumpere fără vreo licitație acest activ, și nu poate să facă același lucru, tot cu bani luați de a bancă, o altă societate comercială, românească? Aparținând statului? Societatea iordaniană pe care am numit-o mai sus, ca să fie foarte clar, a fost înființată anul acesta și este o firmă de apartament cu patrimoniu zero. Cum a devenit ea eligibilă pentru a participa la o licitație cu ea însăși, pentru că alții nu au participat, și cum de a pus mâna pe un activ atât de important al statului român? Statul român, ca principal creditor, putea în definitiv să-și dea în plasă centrala, printr-o compensare între active și pasive, să devină proprietar și apoi să încredințeze administrarea oricui. De ce nu s-a procedat astfel? Nu miroase a praf de pușcă. Miroase însă a trădare.

Sorin Roșca Stănescu

Comentarii FB

comentarii




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *