Îmi plac bicicliştii. Mi s-a părut întotdeauna că mişcarea aceasta simplă pe două roţi te face mai onest, mai curat, mai sănătos la cap, dincolo de beneficiile aduse organismului. Hunedorenii încep să guste senzaţia care este din ce în ce mai rafinată. De la genericul nea Ion şi Tohanul lui de culoare incertă la căţărări cu mtb-ul am parcurs în 25 de ani o revoluţie pe două roţi. Observ că amatorii de pedalat sporesc proporţional cu oferta incredibilă de biciclete. Cu velocipede montain-bike, cross, cursieră, de damă sau „man style”, mare sau trei sferturi, din oţel, aluminiu sau carbon, cicliştii de plăcere ocupă tot mai multe teritorii. Aţi fost vreodată pe „aleea bicicliştilor” din Deva? E un exod care uneşte pe un traseu de circa cinci kilometri, dus-întors, generaţii de biciclişti ieşiţi la promenadă. La orice oră te duci, găseşti pe cineva savurând cei cinci kilometri de pedalat fără griji.
Dincolo de mica pistă, însă, biciclismul în judeţ e cu griji şi teamă mare. Cei mai prudenţi biciclişti riscă lovirea pietonilor în slalomuri pe trotuare. Există şi curajoşi care îşi riscă pielea lor pedalând pe şosea la câţiva centimetri de maşinile care trec în mare viteză. Setea pentru piste de biciclete este evident în creştere. Aşa cum a permis structura rutieră şi bugetul, primăria Devei a înjghebat, de bine de rău, traseul de rulare paralel cu DN 7. El însă începe prea târziu şi se termină prea repede. Nu ai unde să călătoreşti pe această pistă. E făcută doar ca să dai nişte ture în siguranţă.
Ca să ajungi de la Deva la Simeria, de exemplu, sau la Brad, nu ai de ales decât ruleta rusească a pedalatului pe lângă maşini, unde, chiar dacă nu eşti lovit, poluarea şi zgomotul cariază mult din bucuriile mersului pe bicicletă. Ca să ne onorăm rangul de ţară europeană, pistele de bicicletă ar trebui să dubleze până la limita permisivităţii reţeaua de drumuri şi şosele destinate automobilelor.
Pistele de biciclete urbane precum şi cele interurbane sunt, în orice ţară civilizată, parte din marca unei administraţii care şi-a făcut treaba la fix. Ele sunt, dacă doriţi, un criteriu de evaluare a gradului e civilizaţie a unei comunităţi. Dacă luăm în calcul că până la ele, mai avem de rezolvat retardul investiţional din spitale, şcoli, autostrăzi, canalizări, apă curentă sau chiar electrificare ne dăm seama de ce ele par la noi un moft. Concluzia erupe de la sine: până să avem şi noi piste de biciclete, mult timp de acum înainte ne este încă scris să dăm în gropi. Şi la propriu!