EDITORIAL. BUMERANGUL INCOMPETENȚEI

111

Jur credință patriei mele România, jur să-mi apăr țara chiar cu prețul vieții, jur să respect constituția, legile țării și regulamentele militare.

Acesta este textul jurământului militar. Acesta a fost în esență, din totdeauna jurământul prin care un adult intra în rândurile armatei, conștient, neobligat de nimeni, exceptând militarii încorporați pentru satisfacerea stagiului, la termen sau redus. Jurând, fiecare și-a asumat riscul la care se expunea. Chiar cu prețul vieții, era dispus să apere țara cu toate bunurile ei. Motivația câștigului material nu era parte a jurământului. Cu toate acestea, perioada de activitate a fiecărui cadru militar a fost susținută material de stimulente de hrană de îmbrăcăminte, de prime și de alte avantaje materiale mai mult sau mai puțin consistente precum locuințele de serviciu, care le rămâneau și după retragere, de scutiri la unele impozite și la chirii. Cu salarii pe măsură, mult peste media salariului în România, în toate perioadele, contributivitatea era una mult sub, ceea ce plătea fiecare roman, din orice alt domeniu de activitate.
Pensiile speciale au apărut în momentul în care efectivele începeau să se reducă, pentru a atrage noi cadre în cazarmele pustiite de tranziție. Cei mai mulți pensionari de astăzi sunt cei cu activitate dinainte de 1989, când toate aceste avantaje, enumerate mai sus, îndestulau familia militarului angajat.
În 1989, la revoluție mi-au murit cinci prieteni și câțiva cunoscuți.Doi la Timișoara, unul la Cluj, patru la București și doi la Sibiu. Au fost împușcați, nu de teroriștii nici astăzi identificați, ci de militari care astăzi beneficiază de pensie specială. Și ei nu au fost singurii care au plecat în pământ doborâți de plumbi sloboziți din flintele armatei. Să tot fie peste 1000 de morți, unii chiar militari, împușcați de colegii lor.
Am doi prieteni. Unul care cânta la trombon și altul la corn în fanfara militară a nu știu cărei garnizoane. Niciunul nu a slobozit pe țeava Kalașnikovului vreun cartuș, în afara celor obligatorii anuale. Ei, doar au cântat. Și au pensii speciale, așa cum alți prieteni, instrumentiști de renume internațional, nu au. Am un prieten bun, doctor militar. Excepțional profesional, la fel ca alți prieteni, doctori din sistemul medical civil. Prietenul meu are pensie specială, în timp ce restul, la fel de buni, se uită cu gelozie la fluturașul lunar mult mai bogat ca al lor. La rândul lor, au jurat și ei, în alt scop, printre altele că “Sacră și curată îmi voi păstra arta și îmi voi conduce viața. Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență”.
Firesc vine întrebarea. De ce această discrepanță ? De ce doi oameni au același parcurs profesional și doar pentru că unul poartă uniformă îl aduce în avantaj față de civil ?
Și uite așa, ajungem la controverse și dezbinare, de parcă nu ar fi fost de ajuns cele pe care le-am trăit până acum. Motivul? Legile românești de după 90, cele pe care militarul jură să le respecte, au fost făcute în marea lor majoritate, pe genunchi, rapid, fie sub presiune sindicală, fie sub impuls populist și emoțional, nefundamentate cum trebuie, nedocumentate din toate activitățile conexe, neadaptate la viitor, necorelate cu cele europene, într-un cuvânt de mântuială. Asistăm la un cancer care se menține din păcate și dacă nu ne vom hotărî să-l extirpăm vom avea tot mai multe legi ce se vor întoarce împotriva noastră, asemenea unui bumerang al incompetenței.

Vladimir Brilinsky

Comentarii FB

comentarii




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.