Cuvinte Libere. POVEȘTI REALE… Devenirea la comunism…

131
   Trăim, dacă trai se poate numi molima asta mistuitoare de vieți omenești pe întreaga planetă, trăim ca să luptăm  pentru viață, cei care încă nu am murit, dar nu se știe când și care vom/vor muri- cu zile mai multe ori mai puține… De parcă nu ar fi de-ajuns că moartea  ne seceră pe sărite și pe apucate, întețind  groaza că unde și când își va folosi coasa în ora următoare,  nu oi fi eu?, nu alt drag al meu?, începem să ne mâncăm între noi. Nu chiar canibalicește, dar se simt fălci tinere cu colți ascuțiți, gata   să-i înfigă în buca  unui boșorog- sumbră metaforă! Vinovat că  mai trăiește. Vinovați că au trăit în comunism- vorbă folosită ca anatemă asupra acelora care au avut soarta nu de ei… sortită să trăiască pe atunci și să supraviețuiască până azi. Vorbă folosită de mulți  cu speranța că primesc certificate de democrați. Așa cum numeroși învârtitori de pixuri și mecanisme piloase au primit certificate de revoluționari, și după moartea lui Ceaușescu, și mult mai încoace, cu martori care au auzit că s-a tras cu pușca… Au devenit dumnezei; ei hotărăsc cine să mai trăiască, cine nu… Și, ca să nu-mi fac un rău mie mai mare decât lor, înjurându-i, mă retrag în amintiri… Din care unii pot învăța, dacă le-a mai rămas organul de învățare…
 …Tata, fi-ei odihna ușoară!, a fugit de pe front când a aflat că i s-a născut un băiat. De la Nikolaev, pe Bug, până la Sebeș nu a oprit numai cât să bage benzină în mașina Mercedes a colonelului al cărui șofer era. Mașină cvasi-furată; adică dom’ colonel l-a lăsat s-o ia, dar dacă era prins trebuia  să recunoască sincer că a furat-o. M-a văzut și  atât de greu a plecat înapoi, pe front, că nu a ajuns  pe Bug numai după o săptămână, unde ai lui nu mai erau; i-a regăsit undeva pe lângă Iași, și a scăpat greu de acuzația de dezertare, după aproape o lună de absență la serviciul militar al colonelului… Când aveam vreo trei ani, iarăși a tras o tură până acasă să mă vadă… Nu-l cunoșteam, credeam că-i rus… Dar tancul cu cheie, mare și verde, adus el știa de pe unde, ne-a împăcat… Apoi iar a plecat…
…După război, venit acasă,  a hotărât cu mama să vândă heiul ( loc) de casă, de pe  Răchitei, cam opt metri la uliță și vreo 60 în jos până-n răstoacă (pârăul din spatele pălangului din nuiele), primit ca zestre la măritiș, și să cumpere o mașină. A început să lucreze șofer pe piață, piețist, cum li se spunea pe-atunci taximetriștilor, cu un Plymouth negru, pătrățos, elegant, cu scaune din piele neagră, piele-piele, încă nu apăruseră imitațiile, cu nr.  108-AB, cu  care făcea curse de la Sebeș la Alba și retur, cu 5 lei cursa de persoană… De vreo trei ori, pe când aveam deja șase ani, tata a  fost chemat la București ca martor la procesul criminalilor de război, cuvinte auzite în casă de la mama și  moșu,  cuvinte care mă speriau deși nu le înțelegeam… Mai târziu, când apăruse firma de stat RATA, Regionala de transport auto, cu niște autobuze gheboase, devenite „rate”,  adică mergeai cu „rata”, piețiștii se reprofilau…  Elegantul taxiu, tăiat la propriu, cu bomfaierul și aparatul de sudură, de după scaunele din față, și completat cu o cutie de lemn cam de 2,5 m pe 2 m, cu oblon rabatabil în spate, a devenit cărăuș de saci cu făină de 100 kg și slănină sărată din greu, fără șoric, hrana de bază a forestierilor din Munții Sebeșului,  dincolo de Șugag,   și de Tău, dincolo de Oașa, până la Gura Prigoanei, pe numele lor tăietori de păduri și țapinari. Ultimii, mari meșteri în mânuirea  buștenilor cu un gen de topor cu coada lungă, dar cu ciocul metalic ascuțit și tare ca al vulturilor… Cu care trăgeau trunchii, buștenii, de la tăietură la jilip, un canal tot din bușteni de brad construit, așezat pe curba de nivel a muntelui,  unele cu apă, altele uscate, dar astea aveau împlântați  la distanțe de câțiva metri din loc în loc niște colți  de fier care să încetinească alunecușul buștenilor, pentru a nu se aprinde din frecare… Jilipuri pe care buștenii parcă zburau la vale, pentru a ajunge în apa Sebeșului, când, la anumite ore,  după ce  lacul  Oașa se umplea cu totul,  și se deschideau zăgazurile barajului vechi, din lemn, se umplea albia cu un debit mărit, ca buștenii să ajungă mai ușor la joagăr în Sebeș.  Iar pe măsură ce plutăritul curgea la vale, tot țapinarii anunțau  înainte de vreo așezare „Viiiineeee laaaaacuuuu!”, și… deznodau cu sculele alea buștenii care se  blocau în stânci mai răsărite din apă ori la coturi mai strânse ale râului…
 Mai târziu nici aprovizionarea cu d-ale gurii a tăietorilor de păduri nu  ne mai asigura mâncarea, traiul… Și a plecat tata la Timișoara,  la un cimitir de mașini din război și s-a întors cu un Ford Marmon, cu cabină din lemn, gri, cu streașină din scândură deasupra geamului șoferului, atunci nu se știa că-i parbriz. Cu chiu, cu vai l-a pus în circulație, l-a aranjat pentru transport lemn de foc, tot din munții Sebeșului. Adică a dat jos caroseria de lemn, a transformat-o în platformă,  încheiată în spate cu un paravan solid, ancorat într-o structură metalică rezistentă, platformă pe care încărca câteva zeci de metri  steri de lemn de foiase, tăiați la un metru și chiar le doi metri lungime… Afacere bună până am intrat la liceu. Când  tata trebuia să plătească 600  lei taxe școlare pentru mine, ca fiu de burghez,  de capitalist… Moment în care tata, cu un venit lunar cam de patru sute, după întreținerea camionului (cauciucuri, benzină, reperații, astea dese, că se tot strica), a abandonat pur și simplu… șirigla, și s-a angajat la RATA, Autobaza 2-Alba, unde a primit primul Steagul Roșu, produs la Brașov, Orașul Stalin atunci,  vopsit verde, ca… tatăl lui, camionul sovietic ZIS (Zavod Imenea Stalin- uzina cu numele Stalin), cu cabină tot din lemn, dar ceva mai rotunjită pe la înădituri și cu foi de tablă bătute în cuie pe partea  plină a ușilor, și cu o gaură mare în bord, acolo unde trebuia să fie… ceasul, kilometrajul adică, neinventat încă la Brașov,  dar…  încălțat cu cauciucuri Semperit. Norocoase. Atunci șoferii primeau prime pentru economii de benzină și anvelope. Norma unui cauciuc românesc era de 30000 km rulați, iar pentru depășirea normei fiecărui cauciuc prima era de 100 lei. Iar tata, după 30000 de kilometri rulați,  primea 700 pentru 7  anvelope (6 +rezerva), dublul salariului… Și a depășit suta de mii rulați cu acele gume…
…Apoi și-a făcut  loc, adică a fost adus, din Uniunea Sovietică, și între șoferi, stahanovismul, materializat în parcurgerea a cât mai multor sute de mii de kilometri fără reparații capitale, adică fără schimbarea pistoanelor, blocului motor etc.  Șoferii au fost și sunt o specie aparte de oameni, de meseriași; contactul lor cu  oameni  diverși, de cele mai variate profesii, cu  oameni școliți, cu oameni cu funcții, cu oameni importanți, îi lumina chiar fără să-și dea seama…  Sutamiiștii, șoferii cu peste  100000 kilometri parcurși fără reparații capitale, primeau prime consistente; unul, chiar din Deva, prieten al tatei, Marian și nu mai rețin cum, ajunsese eroul RATA pe  regiunea Hunedoara, ca primul cincisutamiist!
 … Alți fii ai celor 10-12 șoferi din oraș, al unor croitori, pantofari, pălărieri, tinichigii, garagiști, brutari, preoți, învățători, români  și sași,  țărani din Cut, Răhău, Daia, Câlnic, Apold, Miercurea, din Pian,  Petrești, Lancrăm forțați să intre în GAC, gospodării agricole colective, transformate apoi în CAP-uri,  de ciobani din Mărtinie, Loman, Cărări, Șugag, Poiana și Jina au ajuns liceeni, apoi studenți și azi boșorogi enervanți ai tinerilor frumoși și liberi…
 … Sănătate! Stați în  case și amintiți-vă de viața ce ați trăit-o.

Comentarii FB

comentarii




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *