De 27 de ani, pe la mijlocul lunii decembrie mă cuprinde un fior şi un dor nebun de… 17 decembrie 1989 şi zilele ce au urmat. Zic 17 decembrie, pentru că în acea zi, duminică, am sperat, pentru prima dată, că dorinţa mea de a mai trăi măcar o zi după căderea ceaușismului era aproape, se apropia cu repeziciune de împlinire! …
La ieşirea de la un meci de handbal feminin al echipei proaspăt botezate REMIN, împreuna cu antrenorul Ioan Mătăsaru, în biroul meu de la redacţia ziarului, ne-am oprit, mai mulţi cunoscuţi, la „una mică”, la restaurantul Hotelului Deva. Motive de „una mică” existau. REMIN bătuse şi bătea cu putere la porţile afirmării. Aproape de masa noastră se aflau alţi „fericiţi” pentru victorie, între care si nişte inşi foarte bine… informaţi. Despre cele ce se întâmplau, încă de sâmbătă seara/noaptea la Timişoara. Despre care nu răsufla nimic, pe nici o filieră oficială. Ci, cel mult, pe cale orală, de la cineva care „ştie” şi se laudă cu ce ştie, după una, două, trei „mici”, pe şoptite, şi în urma unei promisiuni ferme de totală discreţie, neapărat numai între patru ochi şi tot atâtea urechi, deci la veceu, după o asigurare prealabilă ca nu e nimeni în vreo cabină… Aşa am aflat! Aşa am început sa sper. …Dar, luni dimineaţa, la prima oră, în redacţie mi-am încălcat promisiunea. Unde nu am fost crezut până marţi seara, când, la „instruirea” de la comitetul judeţean de partid s-a vorbit despre „actele huliganice şi banditeşti” de la Timişoara. Care l-au oripilat pe ultimul prim secretar, Ion Popa. Ajuns la Deva la o vreme în care judeţul, şi, în general, hunedorenii o duceau ceva-ceva mai bine decât restul țării. Iar oraşele îşi schimbaseră faţa în cei 6 ani de prim-secretariat al lui Radu Bălan, fie iertat. Venit la Deva de la… Timişoara. Pe-atunci judeţul beneficia, îndeosebi după… simpozionul (așa-i ziceam grevei) de la Lupeni-1977, de un regim preferenţial de repartiţie a fondurilor de dezvoltare şi de consum, fiind pe locul 2, după Capitală, iar vara pe 3, interpunându-se Litoralul, pe durata sezonului estival.
După seara de marţi, instruirile de la judeţ deveniseră comandamente, iar acestea tot mai dese şi mai dure împotriva Timişoarei. De unde Radu Bălan, revenit acasă cu vreo lună mai înainte, ca prim-secretar de judeţ, solicita ajutoare Hunedoarei şi Sibiului, mai ales geamuri pentru vitrinele sparte de cei ce nu erau revoluţionari veritabili – aşa cum ştim acum. La Timişoara, lucrurile evoluau. Marţi începuse adevărata revoluţie, miercuri, 20 decembrie, Timişoara a devenit oraş liber de comunism, şi s-a strigat „Jos comunismul!”, „Jos Ceauşescu!”, iar Petrişor Morar înfiinţase Frontul Democrat Român, primul partid democratic la acea dată.
Vineri dimineaţa, in 22 decembrie 1989, ajunşi la redacţie, aveam să fim convocaţi, la ora 8, „jos”, în sala mare a comitetului judeţean de partid. Sala plină: întregul activ de partid, de la judeţ şi de la municipiu, din teren, instructorii, șefii de CUASC-uri. Ne-am aşezat în spate, aşa cum eram trataţi la drepturi şi la avantaje, unde eram doar atât:”ziarişti”, faţă de… calitatea ce ni se conferea la sarcini şi corvezi… Aşteptare lungă, apăsătoare. Oamenii nu vorbeau între ei. Era aşteptat tovarăşul „prim” Popa. Să spună ce şi cum cu Timişoara, cu Bucureştii, cu mitingul întrerupt, reluat şi eşuat. În locul celui aşteptat, şi-a făcut intrarea colonelul Lucian Văceanu, şeful Securităţii „la judeţ”. Care a spus direct, cam aşa:” Tovarăşi, sau domnilor, în câteva ore coloanele demonstranţilor plecate de la IPSRUM şi Mintia vor fi aici, în faţa sediului. Ar fi deci bine să eliberaţi parcările din jurul judeţenei de partid, să vă luaţi maşinile. Ar fi bine să nu încercaţi să-i opriţi. Vor scanda lozinci pe care greu le veţi accepta, dar nu mai e nimic de făcut. Singurul lucru ce-l puteţi face este să ajutaţi să nu se distruga oraşul, vitrinele, ar fi păcat. De aceea, încercaţi să trecem cât mai paşnic peste aceste evenimente”.
… Începuse să se vadă, dinspre cafe-barul „15 lei”, actuala universitate ecologică, coloana demonstranţilor, apoi alta dinspre casa dr.Petru Groza. Mi-am luat geaca, Marin Negoiţă, fie iertat, şi Nicu Gheorghiu la fel, el şi aparatul foto, şi am coborât în stradă, în faţa Palatului Culturii, azi Prefectura. Locul se aglomera. La fel şi balconul Palatului, unde au apărut şi microfoane, şi vorbitori. Preotul Mircea Farca, avocatul Gigi Igna, nevastă-sa, şi alţii, anonimi, cărora Marin Negoiţă le-a luat declaraţii ” la cald”, care a doua zi au apărut în primul ziar liber tipărit la Deva, numit CUVÂNTUL LIBER.
Într-un târziu, după ce se auzise din gură-n gură că Ceauşescu a fugit cu elicopterul, dinspre sediul judeţenei şi-a făcut loc spre balcon, într-un cor de huiduieli, înjurături, scuipaţi, şi sub lovituri după ceafă, cu pumni, sacoşe, genţi şi „revoluţionarul” I. Popa! Care, ajuns la microfon, a încercat diversiunea:”Am o veste bună: trădătorul a fugit!”
Pe „jos”, în sediu, mulţime de chemaţi şi nechemaţi, oportunişti, fripturişti, forţau ocuparea unor birouri, mai cu seamă erau vizate cele ale foştilor secretari judeţeni. Unii au certificate de revoluționari și recompense, alții nu le mai au, rămânâd doar cu indemnizațiile grase, la care vechimea în muncă nu le-ar fi dat acces… Gigi Igna, mulţumit de evoluţia sa la balcon, a preferat un Whiskey mai mare decât mai mic, şi când s-a întors n-a mai găsit birou liber. Precum soţia lui, fostă, dar prosperă în urma camioanelor cu ajutoare, care… curgeau de peste hotare în primele luni, când Europa, Lumea ne iubeau… Se constituia Consiliul Judeţean al Frontului Salvării Naţionale, în prezenţa fostului prim I. Popa, care preda… butoanele noilor șefi, cu comportament și limbaj civilizate, omenești. Uitase vorba sa preferată: „Iadu dupe lume!” ( dupe!?). Profesorul Bogdan Poraicu a devenit noul şef al judeţului, președinte al CJ al FSN. Iar foştii ziarişti Ştefan Crăciun şi Mircea Lepădatu vicepreşedinţi, ca şi preotul Mircea Farca, Sorin Cornea, Iulian Boșorogan, Cornel Călărașu, Mihai Pop. Plus opt membri ai biroului noii structuri.
… Atunci a început lupta pentru ciolan! Și se ticăloșește neîncetat…
Cuvinte Libere. Mică istorie a unei…. mici revoluții
