Cronica sentimentală. Plăcerea jocului și fotbalul pentru patroni…

325

La vremea profesionalizării fotbalului – ca salarizare, deocamdată, şi parţial, însă ineficace în planul performanţei internaţionale, la fel ca-n economia privatizată ca scop în sine, a vorbi, a scrie despre plăcerea jocului pare ceva… supranatural! În realitate, plăcerea jocului, care nu se confundă cu …jocul de plăcere, este o virtute atât personală, a jucătorului, cât şi colectivă, a echipei- a unor echipe, că nu toate îşi pot permite luxul acesta. Care este o stare de spirit, o calitate, un produs intelectual, dacă vreţi. Tot aşa, plăcerea jocului nu se confundă nici cu plăcerea golului- a cărei definiţie cea mai originală am găsit-o la fotbalistul de excepţie, şi numai pentru faptul că a jucat exclusiv în Cluj, timp de 23 de ani, Remus Câmpeanu! Şi, spunea marele Domn al fotbalului ardelean, în cartea-interviu „Confesiunile unui veteran al gazonului”, că marcarea unui gol „seamănă îngrozitor cu iubirea fizică”. Ulterior, autorul cărţuliei, bunul amic Ion Cupen, fie-i țărâna ușoară!, mi-a spus că Remus zisese clar „…seamănă cu un orgasm”. Dar, la vremea aceea, limbajul gazetăresc era mai cu bun-simţ… De la plăcerea golului la plăcerea jocului nu e decât pasul care defineşte o echipă. Precum Corvinul anilor 80, de pildă. Capabilă să cultive şi să adopte o mentalitate fair-play, chiar boemă pe alocuri,deseori și în viaţa personală, şi pe gazon, nefăcând din rezultat un scop, un deziderat, de cele mai dese ori un ideal fără de care nu se mai poate trăi. Însă prin această atitudine superioară pragmatismului atât de des invocat astăzi, echipa obţinea şi rezultatele dorite…
După zeci de ani de joc încrâncenat, dârz, ca să nu zic bărbătesc, dur, Jiul Petroşani din generaţia lui Farkaş I, Farkaş II, Paraschiva, Romoşan, Ciurdărescu, Cosmoc, mai apoi Ştoker, Tonca, Sandu, a traversat, cu noul lider Petre Libardi, şi, ceva mai încoace, cu Mulţescu, Rozsnyay, Stoichiţă, terenul mocirlos al bătrânului stadion de lemn la gazonul verde şi, implicit, la valoare, tehnicitate, plăcere de joc, sub antrenoratul lui Jackye Ionescu, secondat de Toader Pop. Apoi, Viorel Mateianu a inventat trucurile şi… jucăriile cu care Baia Mare a speriat România fotbalistică… Până ce, la Hunedoara s-a născut expresia colectivă, materială, generalizată a plăcerii jocului, cu rezultate uimitoare în vremea sa, numită Corvinul generaţiei hunedorene aproape sută la sută: Klein, Petcu, Gabor, Mateuţ, Văetuş, Andone Nicşa, Dubinciuc, Gălan, Bogdan, Rednic, Ioniţă… Adăugați: Radu Nunweller VI, Dumitrache, Economu…
Apropo. Steaua a ajuns… strălucitoare în Europa numai după ce, în cele şapte luni, cât a rezistat în Ghencea, antrenorul Florin Halagian a reuşit să transfere mai mulţi jucători de talent, tehnici, pentru care jocul nu era un efort chinuitor, ci o joacă, şi, îndeosebi, pe Laszlo Boloni, care a regularizat jocul echipei preluate de Emeric Ienei, Jenei, cum se scria atunci… Și, am adus vorba de Steaua, pentru că, iată, urmașa sa nedemnă, FCSB, care a troglodit faima fotbalului practicat de clubul Armatei Române, din vinovăția unor comandanți militari nevolnici, care s-au spălat pe mâini de responsabilitatea conducerii unui club de elită, pasând-o în mâinile unui fanfaron, demostrează fără să vrea că doar ține loc de fotbal. Că joacă exclusiv pentru patron, pentru banii patronului. Toate miș-maș-urile și întregul comerț cu jucători ale FCSB au ca singur scop accesul în cupele europene, la banii care vin de-acolo. Dinamo demonstrează același lucru. Ba chiar mai rău. Din cauza unui patronaj și mai zgârcit decât al FCSB-ului! Aflându-se pe drumul fără întoarcere bătătorit de Rapid, Sportul Studențesc, Progresul, U Cluj, Jiul Petroșani, Corvinul, CSM Reșița, FC Brașov, Petrolul, Oțelul Galați, Inter Sibiu, S.C. Bacău- dispărute exclusiv din cauza… fotbalului jucat pentru patroni!

Comentarii FB

comentarii




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *