Parisul, oraș al luminilor, simbol al magnetismului cultural, spațiu desfășurând, în întreaga istorie, simboluri ale deschiderii, el care are, în firul existenței sale, un șir lung de avataruri ale libertății, a ajuns la unul delicat până la lipsa de înțelegere. Un milion de oameni, cu importanți lideri ai lumii în frunte, au alcătuit un marș al întrebărilor fără răspuns limpede. Să nu fie posibilă libertatea de exprimare fără limite, deziderat ușor belicos al civilizației occidentale? Să fie momentul de ciocnire a lumilor în care depășirea unor norme morale se plătește cu viața? Să fi venit vremea clasării cetățenilor lumii după capacitatea de a accepta libertatea în exteriorul spiritului moral, pe schema: un cetățean al statului X, cu religia Q, valorează cât 10 cetățeni ai statului Y, cu religia N și cât 100.000 de cetățeni ai statului K, cu religia H?
Expunerea libertății de exprimare ca status fără constrângeri, fără autocenzură, fără asimilarea consecințelor expresie libere a reprezentat mereu o perspectivă utopică și cam debilă. Doar construcțiile sugerând anarhismul sau cele dorindu-și autodistrugerea ar putea să se apropie de perspectiva unei libertăți fără maluri, fără drum – o libertate suprafirească, dacă ar fi să luăm în calcul doar faptul că suntem elemente ale societății, iar societatea este normată.
Evident, nu există nicio logică a omului inteligent, potrivit căreia o exagerare a expresiei libere trebuie pedepsită cu moartea. Dar, tot așa, există o logică a umanului care reflectă sensibilități fundamentale ale individului și ale grupului. Or, poate cea mai friabilă sensibilitate umană este legată de credință. Religiile universale, spunea un mare gânditor, au dominat istoria lumii, au croit-o, au stat la baza marilor conflicte. Acum, în mai limpezita modernitate, știm că nu dragostea de Dumnezeu încaieră puterile lumii, ci cea de bani. Dar sensibilitatea religioasă rămâne între oameni, iar, in extremis, naște fanatism. Pentru credinciosul integral, bătaia de joc la adresa simbolurilor sfinte ale religiei sale este mult mai gravă decât cea la adresa părinților sau copiilor săi. Nota bene.
Cred/ sper că, în milionul de oameni prezenți la marșul trist din Paris, o mare majoritate, dincolo de strigătul uniform al mulțimii, macină în individualitate întrebarea: există o singură vină? Și, dacă răspunsul este negativ, atunci poate că oamenii zilei de mâine vor dori nu libertăți fără limită, ci mari libertăți cu maluri luminoase. Nu furia și răzbunarea vor readuce luminile Parisului, nici demagogia politicienilor. Doar înțelegerea lucrurilor.
