Un mare istoric spunea că „mai toate marile catedrale şi centrele mănăstireşti ale românilor au avut o bisericuţă de lemn la începuturile lor”. Expresie a unei străvechi civilizaţii a lemnului, moştenită de la daci, aceste altare creştine, clădite precum nişte corăbii, posedă atributul dăinuirii noastre prin veacuri.
Extrem de puţină lume ştie că în nordul judeţului Hunedoara, pe valea Crişului Alb, la Ocişor (com. Vaţa de Jos), se află o biserică de lemn – monument istoric, unicat în Europa şi în lume, graţie unei picturi din altar, redescoperită de noi, în primăvara anului 2011.
O „corabie” creştină ridicată sub otomani
Dar să vedem despre ce e vorba? În jurul anului 1656, primind încuviinţarea dregătorilor otomani ai Sangeacului de Hălmagiu, comunitatea curat românească a satului Ocişor a ridicat o biserică din stejar, închinată Maicii Domnului. Ctitoria era susţinută prin cheltuiala vechilor familii de cnezi locali – „Lupei, Petrica şi Horga”. Despre existenţa acestei „corăbii a sufletelor”, în primele decenii ale veacului al XVIII-lea, depune chezăşie clopotul cel mic – „boholtul”, primit de la Craiul Austriei şi care poartă inscripţia latină „Gloria in excelsis Deo – 1722”. Un „Antimis” (acoperământ de altar) a fost dăruit creştinilor din Ocişor, la 1733, de vlădicul Isaia Antonovici.
Dar, pe la 1759-1760, biserica este reconstruită de preotul Iosif Vozdogan, după arhaicul sistem cu „ceotoare”, pe un nou amplasament, mai la adăpost de puhoaiele Crişului Alb, aşa cum o arată marea „Hartă Iosefină de la 1773”.
Tot atunci, fusese sădit şi „Gorunul de trăznet”, un veritabil paratrăznet popular, cu menirea de a străjui Sfântul lăcaş în faţa fulgerelor.
După cum ne mărturiseşte textul unei inscripţii, altarul bisericii din Ocişor a fost repictat de un meşter anonim, în primii ani ai secolului XIX: „Acest altar s-au zugrăvit cu plata acestor oameni – Horga Ion cel bătrân, Horga Ion, Petrica Lup, Trifan cel Tânăr, Busdugan Rista, Horga Blaj, pentru sufletele lor şi a părinţilor, anul 1804 octombrie în 14 zile”.
De atunci, aripa cea nemiloasă a timpului a trecut peste oameni şi bisericuţa lor. După Revoluţia de la 1848-1849, cineva de aici a ţesut şi donat un prapore cu tricolor, dovadă vie a existenţei unui autentic spirit naţional românesc în rândul credincioşilor.
Locul unde s-au cununat părinţii lui Arsenie Boca
Răsfoind catastifele parohiale, păstrate acum la Arhivele Naţionale, suntem surprinşi să aflăm un fapt inedit. La 25 octombrie 1909, preotul Ioan Giurgiu din Ocişor îi cununa, la Vaţa de Sus, pe Iosif Boca, „păpucariu” de 28 ani, cu Popa Creştina, „jună de 18 ani”, părinţii lui Arsenie Boca – „Sfântul Ardealului”.
Ultima renovare serioasă a bisericii din Ocişor a fost efectuată, în 1899, însă, după aproape şaptezeci de ani, pictura navei s-a deteriorat, datorită înfiltrării apei de ploaie. Au mai rămas doar icoanele şi sfinţii din altar, să vegheze acest aşezământ bisericesc, înscris pe „Lista Monumentelor Istorice din România”.
Pictura unui „sfânt” inexistent
În primăvara anului 2011 am avut posibilitatea să efectuăm o serie de descoperiri importante. O parte din scândurile (mâncate de carii şi mucegai), cu pictura cerimii (plafon), crezută dispărută, le-am regăsit în podul bisericii, între care şi „Maica Domnului”, pictată pe la 1780.
Dar, nu mică ne-a fost mirarea să constatăm că această biserică din lemn adăposteşte o pictură unicat în lume! Este vorba despre imaginea unui împărat bizantin. Pătrunzând în tainica sacralitate a altarului de la Ocişor, am descoperit imaginea basileului Ioan Paleologul al VIII-lea (1391-1425), penultimul împărat înaintea căderii Constantinopolului sub turci. Potrivit Pisaniei, această pictură, aflată pe peretele dinspre răsărit, a fost realizată la 1804, de un zugrav anonim, care s-a arătat destul de explicit în privinţa acestui chip, atunci când îl eticheta cu inscripţia cirilică: „ST. IOAN PALEOLUG ÎNPĂRAT”.
Nu este deloc o întâmplare de toate zilele să poţi privi, pictat pe pereţii unei biserici ortodoxe, un „sfânt” necunoscut şi neînscris în „Sinaxar”, adică în cartea care îi cuprinde pe toţi sfinţii canonizaţi. Şi totuşi, cine intră smerit, cum se cuvine, în altarul bisericuţei de lemn din satul Ocişor, poate privi şi citi, se poate convinge de realitatea acestui fapt. Scrie clar: «Sfântul Ioan Paleolug înpărat».
Ioan Paleologul al VIII-lea este înfăţişat cu mantie şi coroană împărătească, ţinând în mâna stângă un zapis, probabil pactul încheiat cu papa Eugeniu al IV-lea, în anul 1437, la Florenţa, prin care se reîntregea Biserica Creştină Universală, despărţită odinioară de Marea Schismă, un pact de solidaritate a Ocidentului cu Răsăritul, în faţa pericolului turcesc. Acţiunea diplomatică în Occident a lui Ioan Paleolog al VIII-lea continua demersurile iniţiate de tatăl său, basileul bizantin Manuel al II-lea Paleologul, sub a cărui domnie se înăsprise blocada capitalei Bizanţului, de către turci.
Ce caută pictura unui împărat bizantin la Ocişor?
[wzslider autoplay=”true” height=”600″ info=”true”]
Demersul pictorului necunoscut, de la începutul secolului XIX (1804), nu putea fi provocat decât de entuziasmul pricinuit de rememorarea unui act cu adevărat istoric al penultimului împărat bizantin. Presat de repetatele atacuri ale turcilor asupra Constantinopolului, având în ochi lacrima presentimentului prăbuşirii, Ioan Paleologul al VIII-lea cerea ajutor militar Papei de la Roma, în fapt Occidentului.
La mai bine de trei veacuri şi jumătate distanţă, gestul acelui împărat i s-a părut extraordinar pictorului nostru de la Ocişor, văzând în atitudinea basileului prima ofertă la ecumenism. Adică la împăcarea Bisericii Răsăritene cu Biserica Romei.
Dar, ce-l va fi motivat pe zugravul de la Ocişor să reprezinte efigia unui împărat al Bizanţului, tocmai în altarul unei bisericuţe din Munţii Apuseni? Mai ales că nu a fost canonizat niciodată! Iată o „enigmă” dificil de dezlegat pentru istoricii de artă.
Putem, însă, spune că, la 1804, pictorul altarului de la Ocişor trăise sub puternica impresie a campaniilor războinice ale lui Napoleon Bonaparte, derulate în plan european. Să nu uităm că transilvănenii şi, implicit, hunedorenii erau în cunoştinţă de cauză asupra mersului acelor evenimente, ştiut fiind faptul că regimentele de grăniceri de la Orlat şi Năsăud au participat, în ambele tabere, la războaiele napoleoniene. Se prea poate ca tâlcul zugrăvirii chipului împăratului Ioan Paleolog al VIII-lea, în biserica de lemn de la Ocişor, să constituie, în intenţia pictorului, un apel ecumenic la concilierea întregii lumi creştine din Europa, în acel deceniu greu încercat de acţiunile belicoase ale lui Bonaparte.
În acelaşi timp, avem în vedere că, la vremea sa, gestul artistului reprezenta un mesaj explicit pentru solidaritatea celor două Biserici surori româneşti din Ardeal şi Banat, Greco-catolică şi Greco-ortodoxă, în folosul emancipării politice a Naţiunii.
De ce la Ocişor, acel pictor tăinuit sub pecetea anonimatului va fi avut o viziune a universalismului creştin? Este o întrebare al cărei răspuns cu greu mai poate fi descifrat, la peste două veacuri distanţă de momentul zugrăvirii altarului. Însă, semnalul său rămâne valabil şi pentru zilele noastre.
Din câte cunoaştem până acum, imaginea împăratului bizantin Ioan Paleolog al VIII-lea nu mai este reprezentată în alt loc din Europa, decât aici, într-un mic sătuc din marginea Ţării Zărandului. Astfel, rarisima pictură de la Ocişor, cu «Sfântul Ioan Paleolug înpărat», reprezintă un unicat nu numai în spaţiul românesc, ci şi pe întregul continent european, aspect care valorizează în mod deosebit Biserica monument de artă din această localitate.
Supravieţuitoare sub otomani şi austro-ungari, bisericile mor sub administraţie românească
Până nu va fi prea târziu, monumentul reclamă urgente lucrări de conservare şi restaurare, pentru salvarea de la distrugere a acestei picturi nepreţuite, care ar face obiectul mândriei oricărei ţări din lume!
Datorită valorii artistice, bisericile de lemn transilvănene au dobândit o meritată notorietate, atât la noi în ţară, cât mai cu seamă, pe Mapamond. Deşi, mai renumite sunt cele din Maramureş, totuşi, asemenea vechi „santinele” ale spiritualităţii şi istoriei româneşti sunt prezente în număr considerabil, aici, în judeţul Hunedoara, mai mult decât în oricare colţ de ţară. De-a lungul secolelor, cele aproape 120 biserici de lemn hunedorene au asigurat aceeaşi permanenţă a credinţei strămoşeşti, legând peste timp generaţii de-a rândul. Le întâlnim pe văi, pe dealuri, în munte, risipite precum mioarele, în inima comunităţilor româneşti din Ţara Zărandului, Ţinutul Pădurenilor, Valea Mureşului.
Trist este că, deocamdată, mai bine de jumătate dintre aceste nestemate nu sunt înscrise pe „Lista Monumentelor Istorice din România”, astfel încât, nepreţuitul tezaur de artă bisericească nu poate beneficia în totalitate de protecţia cadrului legal specific ariilor de patrimoniu. Între timp, în ultimele trei decenii, unele dintre bătrânele bisericuţe de lemn s-au potopit, din pricina intemperiilor, neglijenţei oamenilor şi lipsei de fonduri necesare reparaţiilor, cum vor fi fost cele de la: Almaşu Mic, Ciulpăz, Tomnatecu de Jos, Gialacuta.
