EXCLUSIV. Peceţile hunedorenilor. Cum arăta birocraţia locală din Evul Mediu la neoabsolutismul austriac

Pe parcursul istoriei, ocârmuitorii diferitelor comunităţi umane au manifestat o atenţie deosebită pentru a adeveri puterea legală a poruncilor şi hotărârilor pronunţate sub sceptrul puterii. De la Papi, împăraţi, regi, voievozi şi până la dregătorii mai mari sau mai mici, cu toţii au căutat să-şi certifice actele emise prin aplicarea propriei peceţi. Un exemplu notoriu poate fi cel al „Inelului Pescarului” („Anulus piscatores”, în latină) – inelul cu sigiliul suprem al Bisericii Romano-Catolice, utilizat de fiecare Papă pentru sigiliarea oricărui document oficial contrasemnat de acesta, inclusiv a celebrelor „Bule” ferecate cu aur.

Începând cu Evul Mediu, marca sigilară sau pecetea (din limba maghiară – „pecsét”) avea menirea de a autentifica un înscris, dar şi de securizare a corespondenţei confidenţiale.

Puţini ştiu, însă, că judeţul Hunedoara beneficiază de o proiecţie deosebită în sigilografia medievală şi modernă. Graţie devoţiunii specialiştilor de la Arhivele Naţionale hunedorene, în tezaurul documentar de aici, se păstrează „Colecţia de sigilii”, cu un inventar de 101 matrici sigilare, la care se mai adaugă nenumăratele impresiuni în ceară şi în fum, aplicate pe documentele existente în fondurile arhivistice. În rândurile de faţă, vom încerca să prezentăm publicului ce pot mărturisi aceste peceţi şi sigilii despre istoria noastră, hunedoreană.

Pentru spaţiul transilvănean, practica sigilară a fost polarizată de regulile impuse în cancelariile regalităţii ungare, extinzându-se odată cu înfiinţarea comitatelor. Dacă, iniţial, dreptul la pecete unică se rezuma exclusiv la persoana regelui, ulterior, li se va conceda şi autorităţilor regionale libertatea de folosinţă a stemelor sigilare.

 

Hunedoara, prima pecete

 

Sigiliul de la 1490 al Comitatului Hunedoara, Sursa Arhivele Nationale

Sigiliul de la 1490 al Comitatului Hunedoara, Sursa Arhivele Nationale

Între cele dintâi comitate care au obţinut un astfel de privilegiu, se află şi Hunedoara. Astfel, la 1490, în schimbul unor taxe considerabile, hunedorenii primiseră de la regele Matia Corvinul dreptul de a-şi confecţiona şi folosi pecetea proprie, în actele oficiale. Sigiliul reproducea emblema heraldică a familiei Corvinilor – corbul cu inel în cioc, având inscripţionat textul: „Comitatus Huniadien[sis]: 1490”.

Nu este lipsit de interes să amintim faptul că burgurile de reşedinţă ale celor şapte Scaune săseşti, între care şi Orăştia, îşi aveau steme sigilare proprii, la 1550, aşa cum o dovedeşte umanistul Georg Reicherstorffer.

 

Deva: Pecete la schimb cu vitejie

 

Sigiliul Devei, intrat in folosinta orasului, in 1615, Sursa - Arhivele Nationale

Sigiliul Devei, intrat in folosinta orasului, in 1615, Sursa – Arhivele Nationale

La rândul lor, unele dintre localităţile hunedorene capătă încuviinţarea de a utiliza sigiliu, semn că profilul lor economico-social atinsese un nivel urban. Aşa este şi cazul Devei, care a dobândit blazon şi pecete de la principele Transilvaniei, în anul 1603, pentru faptele de vitejie ale puşcaşilor deveni în luptele cu turcii, unde au capturat steagul paşei de Timişoara. Această străveche emblemă a oraşului Deva, având reprezentat, pe un scut, braţul unui luptător cu un steag turcesc în mână, a putut fi întrebuinţată în actele administrative de către judele orăşenesc, cu începere din anul 1615.

 

Nici o breaslă fără sigiliu

De asemenea, breslele meşteşugăreşti utilizează şi ele, în actele emise, embleme sigilare cu simboluri grafice derivate din specificul meseriei. Astfel, la 1722, „Breasla cizmarilor şi pielarilor din Deva”, furnizoare importantă a armatei imperiale austriece, avea dreptul să folosească în acte un sigiliu, având o efigie formată din următoarele simboluri: o cizmă, o piele argăsită, un cosor. Peste circa trei decenii, în anul 1750, „Breasla cezaro-crăiască a olarilor din Hunedoara”, formată din meşteri ajunşi mici nemeşi, obţinea aprobarea de a-şi autentifica înscrisurile cu pecetea corporaţiei, ce prezenta pe emblemă: o oală cu toarte, un mojar pentru zdrobirea smalţului şi o roată de olar. Prin 1832, „şuşterii” (pantofarii) de la Orăştie îşi aveau sigiliul lor, cu un desen heraldic caracteristic breslei: un pantof pe un scut, doi lei rampaţi şi o coroană princiară, semn că această comunitate se bucura de anumite privilegii.

 

Peceţi nobiliare

În evul mediu transilvănean, nobilimea purtătoare de funcţiuni oficiale întrebuinţa sigilii, de cele mai multe ori sub formă de inel, care purtau marca blazonului familial sau alte simboluri. Spre exemplu, la 1612, Pogany More din Ţara Haţegului îşi autentifica semnătura cu o pecete, ce avea pe ea o cruce înconjurată de flori. Farkas Ignaz din Sălaşul de Sus folosea sigiliul rotund, pe care era aplicat un scut, iniţialele numelui şi coroana nemeşească. La 1653, un alt nobil hunedorean – Antalffi Istfan – îşi sigila corespondenţa cu inelul său, ce avea incizat un rac. Cu merite militare recunoscute în serviciul principelui, nemeşul Petrus Tőrők de Brăşeu găsise de cuviinţă să-şi confecţioneze o pecete cu blazonul proaspăt dobândit: două săbii încrucişate, cu un şoim deasupra. La 1677, liderul puşcaşilor cetăţii Deva ajunsese protestantul Andrei Esekqvari Devay. Acesta îşi avea pecetea pe un inel de aur, incizat cu figura unui leu ce ţine o spadă, mărturie indirectă a unor fapte de arme în luptele cu invadatorii turci. Cam în aceeaşi perioadă, apare pe documente interesantul sigiliu al nobilului Nandra Gaspar, cu doi dragoni care susţin „pomul vieţii”, o simbolistică esoterică insinuând un anumit grad de iniţiere a purtătorului. Mult mai original a fost nobilul haţegan Borţen Ştefan, care a folosit o camee romană pentru a pecetlui diferite acte.

 

Birocraţia în biserici

Odată cu aplicarea unor reforme modernizatoare în Imperiul Habsburgic, instituţiile ecleziastice au fost atente în buna organizare a birocraţiei. Un bun exemplu, pe teritoriul hunedorean, fusese ilustrat de Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Încă din secolul al XVIII-lea, de la înfiinţarea Vicariatului de Haţeg, clericii au utilizat sigiliul propriu, pe care, iniţial, apărea un potir, câteva obiecte liturgice şi un călăreţ, ceea ce arăta că zona haţegană făcea parte din Graniţa militară a Imperiului.

După anul 1840, ierarhii blăjeni au introdus la comunităţile parohiale registre matriculare standard, unde erau consemnate botezurile, cununiile şi înmormântările. Alături de aceste acte de stare civilă, fuseseră stabilite şi sigiliile ce urmau a fi întrebuinţate de fiecare preot în parte, majoritatea aplicate în negru de fum. În marea lor majoritate, aceste peceţi aveau marca incizată cu inconografia de hram a bisericilor hunedorene, precum cele de la: Bouţari, Grid, Hăţăgel, Hobiţa, Păclişa, Păucineşti, Râu Bărbat, Râu de Mori, Şerel, Vale Dâljii, Toteşti. Cu preţuire aparte pentru cartea slujitoare la altar, preoţii din Paroşeni îşi stabiliseră, la 1856, drept simbol pe „Sfântul Evanghelist Ioan”, gravat pe sigiliu cu Evanghelia şi „plăivasul” în mână, alături de simbolul său – un vultur înaripat. În acelaşi an, cei din Peşteniţa şi-au meşterit un sigiliu parohial cu „Sfântul Împărat Constantin”. La 1840, preocupaţi de legenda precreştină a monumentului, parohienii din Densuş au desenat pe pecetea lor figurile care ar fi putut rezuma întreaga poveste istorică: generalul roman Longinus, dormindu-şi somnul de veci sub un brad funerar, având la picioare mausoleul transformat de creştini în basilică.

În mod asemănător se prezintă şi sigiliile comunităţilor ortodoxe române hunedorene. Icoana de hram a fost împrumutată în plan sigilar la: Balşa, Băcâia, Brusturi, Haţeg, Petrila, Rişculişa, Ociu, Ocişor ş.a. La Căinel, aflăm o pecete cu un ierah ce poartă o cârjă episcopală. Mult mai facilă şi explicită era postarea pe sigiliu a unei biserici. O astfel de practică o întâlnim, în tot secolul al XIX-lea, la parohiile greco-ortodoxe: Almaş, Băiţa, Bejan, Herepeia, Hondol, Lăpugiu de Jos, Mermezău, Rapoltu Mare, Roşcani, Teiu.

 

Cultura agricolă-simbolistică pe sigilii

O pleiadă importantă de amprente sigilare aplicate pe documentele, păstrete la Arhivele Naţionale, aparţine comunităţilor săteşti din judeţul Hunedoara. După Revoluţia de la 1848-1849, în Imperiul Austriac a fost instalat un regim neoabsolutist, de factură militară. Localităţile hunedorene fuseseră incluse în Districtul Militar Alba (1849-1854) şi Prefectura Orăştie (1854-1861). Într-un atare context, Ministerul de Finanţe al lui Fraz Joseph a introdus obligativitatea autorităţilor locale de a ştampila documentele emise cu sigiliul aplicat în negru de fum.

Graţie acestei măsuri administrative, peste timp, au ajuns până la noi amprentele sigilare ale unor sate din judeţul nostru. Începând cu anul 1851, simbolistica folosită sintetizează de cele mai multe ori specificul local. Ocupaţia agrară a locuitorilor este sugerată de sigiliile folosite de primarii satelor: Geoagiu şi Folt – un plug, Hărţăgani – un plug şi un fagure de miere, Nevoieş – trei spice de grâu, Bobâlna, Cerbăl şi Râuşor – viţa de vie, Sălişte – o femeie secerând un snop de grâu, Joseni şi Uibăreşti – o sapă şi un hârleţ. Creşterea animalelor, ca pondere de bază în economia locală, este reprezentată prin diverse simboluri pe sigiliile altor sate, precum: Crişan (fostă Vaca) – o vacă şi un viţel, Junc – un viţel stând în faţa la trei rugi, Tomnatec – un cioban. Alte specificităţi locale, din sfera industriei casnice şi a meşteşugăriei, sunt prezente în grafica sigilară a localităţilor: Dobroţ – o femeie cu spata şi suveica pentru războiul de ţesut, Găunoasa – tesla de dulgher, Obârşa – un ulcior, Rişculiţa – spata de la războiul de ţesut, Valea Mare – butoiul cu unelte de dogărie. Un loc distinct este acela al satelor de mineri din Zărand, care şi-au adoptat ca simbol cele două ciocane de miner, pe sigiliile din: Barbura, Rişca, Ţebea ş.a..

Fără a intenţiona să le prezentăm public drept „exponatele lunii”, bogata zestre de sigilii hunedorene păstrate la Arhivele Naţionale constituie acele semne ale istoriei noastre, a tuturor. Peste veacuri, până la apariţia ştampilelor contemporane, ele vorbesc despre o societate hunedoreană organizată administrativ, pe toate palierele ei, dar şi despre existenţa unei elite nobiliare, militare, ecleziastice şi laice, promotoare a evoluţiei modernizatoare.

Comentarii FB

comentarii




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

4 × trei =

ACTUALITATE
Povestea aeroportului InternaŢional sibiu continuă alături de voi         Lista drumurilor județene din Hunedoara modernizate în 2017         „Crăciunul Vienez” deschide sala mare a Centrului Cultural „Drăgan Muntean”         Polițiștii din Lupeni și-au reclamat șeful, întors la lucru după nouă luni de concediu medical         Bilațul investițiilor în spitalele din județul Hunedoara         A încărcat mai mult lemn decât trebuia         Transport ilegal de lemne         Bătaie cu urmări grave         Lucrări recepționate pe strada Pietroasa din Deva         Concerte reprogramate, ca urmare a decretării doliului național         Miner rănit grav la Mina Lupeni         Accident grav în Bălata         10 ani de la cel mai cumplit jaf armat din Hunedoara. Ce s-a întâmplat cu „echipa morții”         LEGILE JUSTIŢEI. Mircea Moloţ: „Şi magistraţii trebuie să răspundă pentru greşelile lor”         Firma omului de afaceri Emil Părău va achita 3.500 de lei Societăţii Române de Televizune         Mihai Mica a fost exclus din ALDE şi pierde postul de consilier local la Deva         Corvin Caffé – pseudoroman cu un oltean de… Hunedoara         Primii colindători la Primăria Deva         Bătrâni jefuiți în locuință, de falși instalatori         Spargere în cabinetul stomatologic