1659-1660 – Cronica unui prădător musulman (I). Hunedorenii, măcelăriţi până ce sângele lor „a topit zăpada”

Un loc aparte în genul cronicilor de călătorie, din veacul al XVII-lea, este rezervat jurnalelor şi descrierilor aparţinând călătorilor turci, peregrini în lumea est-europeană. Unul dintre aceşti observatori musulmani, cărturarul istanbuliot Evlia Celebi (1611-1684), şi-a perindat paşii pe meleagurile bănăţene şi transilvănene, ajungând în părţile Hunedoarei, între anii 1659-1660

Beglerbei turc si garda sa

Beglerbei turc si garda sa

Considerat un veritabil „globetrotter” al epocii în care a trăit (seyyâh-i-âlem – „călător mondial”), Evlia Celebi s-a remarcat în calitate de müezzin la moscheea Aya Sofya („Sfânta Sofia”) din Istanbul şi ca sfetnic particular al sultanului Murad al IV-lea. Dar, setea înnăscută de cunoaştere şi dorinţa de a cerceta zările îndepărtate ale lumii, l-au determinat să părăsească Seraiul şi să se înroleze cu simbrie în armata Sublimei Porţi. De acum înainte, destinul îl va purta în lungul şi în latul Imperiului Otoman, însoţindu-i pe marii viziri în expediţiile militare de dincolo de fruntariile Islamului.

Consilier şi cronicar, deopotrivă, Evlia Celebi a trăit fascinanta aventură a contactului cu spaţii geografice şi lumi diverse, experienţă imortalizată în vasta sa operă, intitulată „Seyahatname” („Carte de călătorii”). A rămas, însă, mai puţin cunoscut publicului larg, faptul că această impresionantă lucrare, scrisă în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea, conţine valoroase informaţii despre meleagurile hunedorene.

 

În echilibru fragil între Occident şi Poarta Otomată

 

Principele Gheorghe Rakoczi al II-lea, cel care, in 1659, la Farcadin, era invins de turci

Principele Gheorghe Rakoczi al II-lea, cel care, in 1659, la Farcadin, era invins de turci

La mijlocul veacului al XVII-lea, Transilvania era un Principat autonom aflat în relaţii de vasalitate faţă de Poarta Otomană. De asemenea, legăturile cu Occidentul erau serios perturbate, datorită „centurii de siguranţă” articulată de teritoriile turceşti ale Paşalâcurilor de Buda, Timişoara şi Oradea.

Într-un atare context, unii dintre principii protestanţi ai Ţării Ardealului au dus un joc politic bipolar, între turci şi creştinătatea apuseană, cum va fi fost, spre pildă, Gheorghe Rákóczi al II-lea, care promova o politică antiotomană. El a reînnoit tratatul de bună vecinătate şi alianţă cu Mihnea al III-lea, domnul Ţării Româneşti, cei doi aliaţi sprijinind intervenţia militară a lui Constantin Şerban pentru ocuparea tronului Moldovei. Astfel, se prefigura un virtual bloc militar antiotoman al celor trei principate.

 

Dau turcii peste Hunedoara! Sângele a topit zăpada

 

Aceste iniţiative diplomatice ale lui Gheorghe Rákóczi al II-lea au determinat intervenţia promptă a turcilor, aliaţi cu tătarii, în Transilvania, pentru a-l determina pe principe să părăsească tronul.

Pe atari coordonate, între anii 1659-1660, cărturarul Evlia Celebi a participat la campaniile militare din Ardeal, în calitate de cronicar şi tălmaci al lui Husein Paşa şi al amiralului serdar Köse-Ali Paşa. Relatările sale despre „Eialetul Erdelistan (Ţara Ardealului) cuprind importante referinţe la oamenii şi locurile din părţile Hunedoarei. Textul reprezintă o descriere a etapelor de marş ale armatei otomane, în expediţia de pedepsire a lui Rákóczi al II-lea, itinerariul  traversând şi meleagurile noastre hunedorene. Urmărind convoaiele de ieniceri şi spahii, vom privi prin ochii acestui povestitor musulman, cum vor fi fost trecute prin foc şi sabie vatra cnezatelor haţegane de odinioară, plaiurile din Munţii Poiana Ruscăi, valea de mijloc a Mureşului.

În urmă cu 355 ani, în luna noiembrie, debuşeul grosului oştilor turceşti, în Depresiunea Haţegului, s-a efectuat pe la Băuţari–Zeicani, prin Poarta de Fier a Transilvaniei. Ajuns în trecătoare, oficialul turc notează: „Poarta de Fier ungurească. Pe vremuri, Poarta de Fier era un zid de apărare aşa de puternic, că n-avea pereche în toată lumea. Istoricii maghiari atribuie construirea ei lui Alexandru (Iskender) Macedon. Adjudecarea acestei lucrări pe seama lui Alexandru cel Mare denotă convingerea contemporanilor lui Evlia Celebi că ea ar fi fost opera antichităţii.

În „Cartea de călătorii”, el relatează şi o serie de amănunte privitoare la desfăşurarea acţiunile de luptă şi jaf ale turcilor, în Ţara Haţegului: „Rákóczi, care stătea cu oastea în câmpia Haţegului, cu spatele la cetatea Colţ, a pornit la luptă. Atunci, Husein Paşa, fratele vizirului de Timişoara, atacându-i pe ghiauri,… i-a măcelărit, încât de sângele lor s-a topit şi zăpada”.

 

Bătălia de la Fărcădin. De ce au pierdut hunedorenii?

Lupta s-a dat la 21-22 noiembrie 1659, între satele Grădişte-Ulpia Traiana şi Fărcădin, nu departe de Haţeg. Aflat în tabăra transilvăneană, notarul sighişorean Georg Kraus consemna în „Cronica Transilvaniei” că, după un frugal consiliu de război, Rákóczi  şi-a orânduit oastea, nu departe de Haţeg. Avanposturile turceşti, sub ascultarea lui Husein Paşa, s-au dispus în faţa frontului principelui, la doar câteva mile. Situaţia tactică a transilvănenilor le era cunoscută turcilor „din gura cătanelor prinse” şi a iscoadelor. Iniţial, principele a evitat o confruntare decisivă, fapt care a permis consolidarea forţelor turceşti cu corpurile de oaste ale vizirului de Buda. În ziua bătăliei decisive, ardelenii îşi desfăşurară dispozitivul de luptă, având în flancul drept dealurile Haţegului şi în latura stângă un teren mlăştinos, creat de râuleţul Galbena, „socotit de toată lumea de nestrăbătut”, loc în care „îşi aşeză, din această pricină, acolo toate oştile cele mai slabe”. Se arăta, de pe acum, un adevărat „călcâi al lui Ahile”, de care au ştiut să profite otomanii. Dacă turcii reuşeau să treacă mlaştina, atunci armata lui Gheorghe Rákóczi al II-lea ar fi fost înfrântă foarte uşor prin învăluire, fapt care s-a şi întâmplat.

Descrierea scenelor luptei degajă un deosebit dramatism: „Turcii conduşi de Husein Paşa i-au atacat atunci pe cei care ocupau mlaştina şi locul mocirlos, au trecut mlaştina şi, fiindcă acolo se găseau oştile cele mai slabe, acestea au suferit pierderi grele… Când îşi văzu (principele-n.n.) însă ostaşii luând-o la fugă,… fără să fi luptat sau să fi fost urmăriţi, trebui în cele din urmă să scape şi el prin fugă…”. Cu tot curajul cu care i-a înfruntat pe turci, în 22 noiembrie 1659, la Fărcădin, Rákóczi al II-lea era învins.

 

Deva şi Ilia, văzute prin ochi de musulman

În primăvara-vara anului 1660, Evlia Celebi a luat parte la o nouă expediţie, în Transilvania, sub comanda amiralului Köse-Ali Paşa. Pătrunzând pe cursul mijlociu al Mureşului, cărturarul are ocazia să viziteze fortificaţia medievală de la Ilia, despre care va consemna: „Cetatea Ilia. A fost clădită, în vremurile de demult, de craiul numit Ştefan Bethlen. În prezent, comandantul ei, numit de craiul Ardealului, este un căpitan cu numele Szemere. E o cetate frumoasă de piatră, pentagonală, aşezată pe un deal înalt, pe malul râului Mureş. Deoarece de aici începe graniţa, ea are o mie de cătane alese; în bazar sunt cârciumi, iar la schelă se află magazii şi biserici mari. Obţinând de la căpitanul acestei cetăţi scrisoare de liberă trecere şi călăuze, ne-am urmat drumul mai departe pe malul râului Mureş, spre răsărit, şi, trecând peste munţi prăpăstioşi, am sosit în cetatea Deva”.

A fot extrem de impresionat la vederea cetăţii şi oraşului Deva. Condeiul său lasă o descriere generoasă a acestor locuri, care învederează că Evlia Celebi le-a străbătut cu pasul:

Cetatea Deva. Se află sub ascultarea craiului Ardealului, Ioan Kemény, dar în ea se găsesc cinci mii de cătane de ale împăratului german (austriac – n.n.)… Este o cetate solidă, prăpăstioasă, clădită pe malul râului Mureş, pe o stâncă înaltă ce se ridică până la cer, încât nu pot fi săpate subterane din nici o parte şi nu poate fi ocupată deloc; doar să fie asediată şi silită să se predea prin înfometare. E drept că, dincolo de Mureş, se află ridicături, dar nici din partea aceea nu are teamă de nimic.

E o cetate în formă de pentagon, iar pe zidurile ei, pe bastioanele acoperite cu iederă, străjuiesc tunuri înalte balimeze, ca ţepii unui arici, încât seamănă cu cetatea Van din Turcia. În ţara Ardealului, nu mai există o altă cetate ca aceasta, atât de înaltă şi aşa de bine întărită; parcă a fost creată de mâna Atotputernicului. Toate casele sunt ca nişte cetăţi, fiind împodobite cu seraiuri acoperite cu olane strălucitoare; ferestrele privesc spre râul Mureş şi se acoperă unele pe altele.

De asemenea, şi oraşul de jos, ce se află pe malul râului Mureş, e foarte frumos şi înfloritor. Te captivează prin frumuseţea lui. Cele câteva biserici sunt o minunată podoabă pentru el. Acolo se află o mie de case frumoase. Sunt şi cinci sute de prăvălii pentru felurite bresle, se găsesc şi foarte multe cârciumi (!?). Acesta e un port mare, deoarece în fiecare an vin mii şi mii de corăbii de la Belgradul de pe Dunăre, de la Serem şi Semendria şi de la Buda şi cumpără de la populaţia acestei cetăţi Deva multe mii de ocale de sare, pe care o transportă în jos, la Lipova, iar de acolo o duc pe râul Tisa, la Dunăre, cărând astfel bolovanii de sare pe malurile Dunării. Această sare fiind foarte gustoasă, e cunoscută sub denumirea de «sare de Ardeal» – Erdel tuzu.

Aici, în cetatea aceasta, căpitanul ne-a cinstit îndată cu un mare ospăţ şi s-a înveselit slobozind cincizeci de tunuri balimeze. Atunci, însoţitorul nostru, Ali Aga din Făget, l-a rugat pe căpitan să elibereze pe o rudenie a sa, care era prizonier acolo. Şi astfel, l-a salvat din prinsoare. Lui Lafizade, cel eliberat pentru hatârul nostru, al tuturor, căpitanul Devei i-a dăruit un rând de veşminte şi un cal de cătană, bucurându-ne pe toţi.”

 

Perspectiva cuceritorului

 

Deşi tendinţa naratorului este aceea de a exagera, nu trebuie să ne mire o astfel de practică, folosită copios de cronistica din lumea Islamului. Parcurgerea rândurilor scrise de Evlia Celebi, în anii 1659-1660, ne oferă o altă perspectivă asupra spaţiului geografic  hunedorean, privită din postura cuceritorului, deprins la jaf şi pradă.

Din câte vom vedea în episodul următor, cărturarul turc a mai cutreierat Munţii Poiana Ruscăi şi regiunea Devei, în vara anului 1661, iar însemnările acestuia relevă un aspect esenţial: viaţa creştinătăţii hunedorene, din acele timpuri, era marcată de insecuritate, aflându-se la îndemâna incursiunilor războinice ale turcilor şi tătarilor.

Comentarii FB

comentarii




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

5 × cinci =

ACTUALITATE
O piață din Deva se va numi a Regelui Mihai I al României         Colindători la primărie         Coroane de flori în memoria Majestății Sale Regele Mihai I         Cântecul măturătoarei de fluturi         Nicolae Furdui Iancu va colinda la Deva         Demers ciudat. Brandul Arsenie Boca a fost luat de un maghiar         Directoarea șpăgară din Petroșani a fost condamnată         Braconierul oprit cu focuri de armă de poliţistul Roman Murar         Risc de avalanșă în munți         Vânătoare ilegală         Povestea aeroportului InternaŢional sibiu continuă alături de voi         Lista drumurilor județene din Hunedoara modernizate în 2017         „Crăciunul Vienez” deschide sala mare a Centrului Cultural „Drăgan Muntean”         Polițiștii din Lupeni și-au reclamat șeful, întors la lucru după nouă luni de concediu medical         Bilațul investițiilor în spitalele din județul Hunedoara         A încărcat mai mult lemn decât trebuia         Transport ilegal de lemne         Bătaie cu urmări grave         Lucrări recepționate pe strada Pietroasa din Deva         Concerte reprogramate, ca urmare a decretării doliului național