Mai multe discuții purtate pe facebook mă determină să revin, dintr-o altă perspectivă, asupra atentatului în urma căruia au fost uciși 10 jurnaliști de la săptămânalul francez Charlie Hebdo și doi polițiști parizieni. Se detașează, simplificând, câteva moduri de punere a problemei. Le voi trece succint în revistă, inclusiv pe cele pe care le consider nocive, între care se detașează cel conform căruia caricaturiștii (formulă folosită peiorativ…) și-au meritat soarta, pentru că s-au legat de lucruri sfinte, idoli religioși, credința altora, pe care nu au respectat-o, de profetul Mahomed. Că libertatea de expresie trebuie să se oprească atunci când este vorba despre simboluri puternice, precum cele religioase.
Alții spun că atenție, nu islamul este de vină. Islamul este o religie ca toate celelalte, care propovăduiește bunătatea, toleranța, deci ar fi greșit să identificăm terorismul cu islamul. Își amintesc de prieteni arabi, iranieni, palestinieni, care erau absolut OK, adică să nu facem confuzii. Și că să nu cumva să vorbim despre ciocnirea civilizațiilor (a lui Huntington, n.a.), că nu e cazul și nici vorba despre… Au fost teroriști și punct. Că au strigat Allahu Akbar devine collateral și (aproape) total irelevant. Că există precedente, so what…?
Alții spun că și ce dacă, mai mor și alții prin alte părți ale lumii, victime ale intoleranței, cu ei de ce nu ne solidarizăm? Ni se dau exemple de preoți creștini uciși în Siria. Adică de ce cu caricaturiștii da și cu cei din Siria nu…? Nuanța extremă este aici chestia cu americanii și occidentalii care își cam merită soarta, pentru că o caută cu lumânarea.
De cealaltă parte, totul pentru libertatea de expresie, valoare supremă în lumea liberă. Toți suntem Charlie pentru că toți vrem să fim liberi. Putem ironiza orice, ridiculiza orice.
Și acum să încercăm, fără pretenția că vom rezolva problema. Categoric că există mai multe puncte de vedere corecte sau cel puțin care au nuanțe indiscutabil corecte. Opinia mea este că nu religia (în cazul de față islamul) ucide, ci o anumită combinație între statalitate și religie, care ține inclusive de diferențele dintre civilizații și modul în care ele se structurează în contemporaneitate. Dacă facem o scurtă incursiune în trecutul european, vom găsi războaie cu motivație religioasă, care au fost, așa cum scriam și în editorialul precedent, foarte crude. Războiul de 100 de ani sau războiul de 30 de ani au avut mai mult decât pretext religios. Catolicismul și Reforma păreau la un moment dat ireconciliabile. În perioada Inchiziției, orice libertate de expresie considerată excesivă a dus oameni în camera de tortură și pe rug, chiar când era vorba despre opoziția știință-religie. În acea perioadă, statele respective erau state în care componenta religioasă făcea parte integrantă din statalitatea lor. Spania catolică vs. Regatul Unit anglican, principi catolici vs. principi protestanți, Papalitatea care confirma regi și împărați – toate acestea introduceau o dublă adversitate, laică și religioasă, cel care crede altceva este dușmanul nostru sau poate deveni și la rigoare, trebuie exterminat. Ceea ce s-a petrecut adesea, cu mare poftă și plăcere.
Toleranța occidentală a fost posibilă tocmai prin forțarea limitelor și separarea statului de biserică. În acest moment, cvasi-totalitatea statelor musulmane sunt caracterizate prin suprapunerea religiei peste stat, cu derapaje spre fundamentalism. Nu discutăm despre superioritatea unei religii sau a alteia, dar putem pune în discuție tipul de valori promovate. Un adevăr cunoscut – în majoritatea statelor islamice, femeile nu au drept de vot și sunt discriminate prin faptul că așa scrie în Coran. Ceea ce ne-a spus recent și premierul turc Recep Tayyip Erdogan, care tinde să ducă Turcia într-o zonă discutabilă a libertăților. În astfel de state, dacă libertatea de expresie intră în contradicție du dogma, atunci intră în contradicție cu legea. Și se pedepsește – ceea ce nu se întâmplă în Occident. Cine pune la îndoială Coranul, pune la îndoială statalitatea – simplist, ăsta este fundamentalismul. Iar această combinație se pare că naște terorism, pentru că favorizează fanatismul. Fanatism naște de asemenea și naționalismul, tot un fel de credință neabătută că doar o parte are toată dreptatea.
Dacă e voie să facem caricaturi la temă…? Orice interdicție s-ar constitui într-un precedent periculos. Se omite deliberat tema caricaturilor – nu era vorba nicidecum despre ridiculizarea unei religii sau a unor credințe, ci despre ridiculizarea tendințelor extremiste, pentru că fundamentaliștii (cei islamiști de data asta) își pun acțiunile sub semnul lui Allah.
Tema este mult prea amplă pentru a fi epuizată într-un text de această lungime. El se vrea doar o invitație la reflexie și dialog. Cu polemici cordiale, fără înjurături și atacuri la persoană.
