Un hotel pentru tineret din Viena şi doi băieţi de până în 30 de ani, amândoi nemţi. Călătoreau cu bicicletele prin Europa, se îndreptau spre Bekescsaba, în Ungaria. Se interesau de hiking montan – adică drumeţie pe cărări de munte, fără corzi, pioleţi şi alte asemenea accesorii. Le-am spus de Masivul Retezat, de trasee inedite şi sălbatice, de Porţile Închise şi Spălătura Păpuşii, şi de faptul că vor găsi o cabană cam rustică, cu un confort primar, dar primitoare, oameni calzi, de urşii gunoieri care pot fi întâlniţi mai degrabă în Braşov şi de puţinele vipere pe care le-am văzut sorindu-se pe poteci. Le-am spus şi de Piatra Craiului şi de Făgăraş. Le-am mai spus că avem o ţară sigură, că preţurile, pentru ei, sunt mai mult decât accesibile şi că nu trebuie să-şi facă nici un fel de probleme. Sau aproape…
Doreau să-şi lase bicicletele la Bekescsaba, de unde să ia trenul până la Bucureşti, înainte de o posibilă excursie în munţii noştri. Trenurile sunt confortabile, am precizat, dar durata drumului, hm, să ia în calcul o medie de maximum 50 de km/oră. Cât despre şosele, da, din când în când mai avem şi autostrăzi, nu foarte multe şi nici foarte lungi. Nu pe un ton foarte critic, dar să ştie oamenii la ce să se aştepte. Vor veni, nu vor veni, nu am de unde să ştiu, ce ştiu este că le-am zugravit o Românie realistă, dar prietenoasă.
Apoi am plecat spre Deva. Am intrat în ţară pe la Nădlac. Mi-au trecut prin minte tot felul de slogane electorale, care de care mai patriotice, dar pe porţiunea dintre Nădlac şi Arad nu mi-a venit deloc să spun că sunt mândru că sunt român. Din 2004, când am ieşit prima dată din ţară la volan, nimic nu s-a schimbat fundamental. Am străbătut cei 50 de kilometri în exact o oră şi cinciprezece minute, prins între tiruri şi trecând peste calea ferată de parcă eram pe arătură. Tot felul de ocoliri şi improvizaţii, treceri la nivel, oraşe prin care abia te târăşti (a se vedea Pecica…). Voi spune că intrarea în România dinspre vest e o ruşine naţională. E prima carte de vizită, e prima impresie, cea despre care se spune că ar conta. În 25 de ani nu am fost în stare să ne legăm, măcar de la Arad la Nădlac, de vestul continentului.
Ajuns în ţară, am dat drumul la radio şi am auzit că e importantă confesiunea religioasă a viitorului preşedinte. Am avut o revelaţie – între 1989 şi 2014, România a fost condusă de călugări budişti, care ştiu să facă un fel de hiking pe poteci tibetane, nu să construiască autostrăzi. Dacă era condusă de ai noştri, care au cu totul alte credinţe, lucrurile ar fi stat fundamental altfel. Nu?
