Se foloseşte mult această expresie, există şi o pagină de facebook, există admiratori care plâng dând like, există oameni care postează cu nostalgie, patriotism local sau mândrie fotografii care le aduc aminte de Hunedoara. Mă refer aici nu la Hunedoara ca oraş, ci la Hunedoara ca judeţ. Aş putea vorbi foarte uşor despre România, dar din considerente pragmatice, vorbesc de judeţul meu – unde sunt acasă.
Şi ce facem noi acasă? Nu toţi şi nu tot timpul, dar o bună parte îşi bat joc cu mult sârg de acest „acasă”.
S-o luăm sistematic.
Când am timp, destul de rar, merg la aerodrom să zbor cu planorul. Nu pentru vreo performanţă, ci din pură plăcere. De acolo, de sus, totul e de o frumuseţe care îţi taie respiraţia. Hunedoara este perfectă – se vede până spre Retezat, uneori Parângul, Metaliferii şi departe spre Ţara Zarandului. Nimic nu tulbură pacea locurilor. Din avion, mă rog, din planor, totul este perfect…
Gâfâi, urcând cu bicicleta spre satul Cozia şi apoi spre releul Nucet. Este prima duminică de septembrie, Deva era scăldată în acea lumină aurie şi blândă de după-amiază – scuzaţi-mi efuziunile lirice, oraşul arăta frumos, păcat de prea multele blocuri comuniste, dar asta este deja o altă poveste. Se vedea ca din avion – perfect…
Numai că de o parte şi de alta a drumului care duce spre Cozia, pe unde tufărişul este mai des, sau în porţiunile cu pădure, tone de moloz, laolaltă cu fel de fel de resturi menajere şi carcase de maşinării electrocasnice maculează peisajul perfect, demonstrând fără echivoc că „acasă” înseamnă cel mult până la poartă. După ce ies din curte, respectivii nu mai sunt acasă, decât atunci când trebuie să fie patrioţi pe facebook. Mulţimea de case noi construite nu lasă nici un semn de îndoială cui aparţine vina – celor probabil gata să plângă atunci când se vorbeşte de „ţărişoară”, „Avram Iancu” şi mândrul popor român, care, nu-i aşa, de veacuri şi-a preţuit casa, etc., etc.
Ajung sus, în porţiunea de drum neasfaltat, care porneşte destul de abrupt spre releu, acolo unde de obicei se opresc doritorii de „iarbă verde”. Profitând de timpul frumos, erau şi acum destui. Maşinile, ascunse de căldură, erau în pădure, printre copaci. Păturile şi scaunele pliante erau înconjurate de zeci, sute de peturi şi doze de bere goale, rămăşiţe ale altor „iubitori de natură”, români pentru care Hunedoara este de bunăseamă acasă. Am mai scris şi este uşor verificabil – locul este efectiv înţesat de mizeria turiştilor de week-end, petele negre ale vetrelor de foc, mari de parcă se frig berbeci la proţap, au înlocuit iarba verde. Iarba verde de acasă, cum se spune. De acasă de la Hunedoara, pentru că noi în Hunedoara suntem acasă, nu?
Şi să nu credeţi cumva că sunt cazuri izolate. Fiind Hunedoara casa noastră, şi cum în casa noastră facem de obicei ce vrem, că de aia e casa noastră, locurile de aşa-zis agrement sunt în cea mai mare parte mizerabile. Peturi şi doze, ambalaje şi sticle, resturi alimentare, lăsate de cei care în casa lor, cea delimitată de cei patru pereţi, sau în curtea lor, delimitată de garduri înalte, nu ar arunca în ruptul capului aşa ceva, fiind desigur oameni gospodari. Din când în când, cu sfântă mânie proletară, sunt înfierate autorităţile, vinovate că nu curăţă acest acasă care se numeşte Hunedoara.
Scriind ce scriu, am aşa, un sentiment de inutilitate, pentru că cei care de obicei citesc ce scriu eu pe-aici sunt oameni educaţi, care umblă prin Retezat şi cunosc valoarea spaţiului curat. Totuşi, o să vă mai spun ceva – aţi observat că prin toate fotografiile astea cu România, ţara mea, sau Când spun Hunedoara, spun acasă, sau Nu am nici un merit că m-am născut român, am avut noroc, fotografiile sunt mereu planuri generale, munţi înalţi, dealuri domoale, cetăţi şi castele, fotografiate mereu de departe?
De departe, totul este frumos. Sau, ca să închei totul ciclic, din avion e bine…
