Aceasta este o poveste cu trenuri, în care personaj principal este austriacul Georg Hocevar, despre care eu am mai scris. Acel Georg Hocevar care a fost acuzat de trafic cu locomotive de epocă, într-un exces de zel concentrat asupra unui veritabil acar Păun – probabil că Hocevar nu ştie povestea acarului Păun, însă cu siguranţă îi va prinde sensul. Pe parcursul procesului, scrisesem despre nedreptatea care i se făcea. L-am cunoscut, am stat de vorbă cu el în repetate rânduri şi nu avea deloc aerul unui infractor perfid, pus pe jefuit ţărişoara noastră bravă, apărată cu sârg de generali-şefi de stat major general precum Cioflină sau de miniştri ai apărării precum Babiuc, care nu au înstrăinat pământul probabil doar pentru că nu putea fi cărată tarlaua prin Cipru sau alte paradisuri fiscale, rămânându-i astfel lui Becali, aici, pe pământ strămoşesc. Vedeţi, cumva se leagă totul.
Georg Hocevar a atras şi atenţia presei, obişnuită doar cu afaceri oneroase, petrecute după tipicul carpato-danubiano-pontic, unde profitul este obligatoriu obţinut ilegal sau imoral. În peste douăzeci de ani de aşa-zis capitalism românesc, orice profit a devenit condamnabil, orice afacere este oneroasă, nimeni nu mai are răbdare să analizeze, să se documenteze, să judece comparativ şi să plaseze ceea ce se întâmplă într-un context mai larg. Trăim sub imperiul momentului, pe repede-înainte – o documentare rapidă şi superficială, dublată eventual de un puseu de ură împotriva exploatatorului nemilos şi gata, omul este ţintuit la stâlpul infamiei pentru totdeauna.
După aproape trei ani, vine justiţia şi zice că ba nu, e nevinovat. Între timp, omul nostru a văzut cu afacerea lui s-a dus în cap, este parţial compromis, sătul de primitoarea ţară şi de ospitalităţi prefăcute. În plus, opinia omului de rând este deja formată – manelizat, telenovelizat şi tabloidizat, românul de rând nu prea mai este dispus la sofisticate analize post-factum, mai ales că scandalul este sarea şi piperul său zilnic. Televiziuni epigonice de tip OTV sunt pe cale să apară, spre a exprima frustrări de tot felul, în care se vor regăsi de-a valma doctori care vor să vândă Castelul Corvinilor şi austrieci care sabotează trecutul glorios vânzând locomotive de patrimoniu. Asta în timp ce trenurile reale, nu cele de patrimoniu, circulă cu viteze halucinant de mici, iar adevăratele locomotive de patrimoniu sunt demult oale şi ulcele simbolice, topite de lacomele cuptoare electrice hunedorene. Şi – la fel, am mai spus – şinele mocăniţei pădureneşti, demontate sistematic sub ochii impasibili ai celor mandataţi să aibă grijă de patrimoniu, au fost topite, fără ca veghetorii să se sesizeze că suntem şi noi capabili să distrugem, nu trebuie musai să vină austriecii să ne înveţe. Mocăniţă care trebuie acum (distrusă fiind de ai noştri ca brazii) să facă musai parte din arsenalul turistic al zonei – un hohot enorm de râs răsună peste munţi şi văi, de la gara mică până la Govâjdie!
Am fost plătit de Georg Hocevar să-i scriu editoriale favorabile – am primit gratis o călătorie cu trenul pe ruta Brad – Crişcior, la vreme de iarnă (dus-întors!) şi un pahar de vin fiert.
