REMEMBER, Timişoara 15-18 decembrie 1989. Moartea lui Ovidiu Muntean. „Să-ţi fac cinste pentru fiica mea. Mâine, poimâine ne calcă tramvaiul…”

m2m1În 1989, Silvia şi Ovidiu erau studenţi la Timişoara. Fuseseră colegi de liceu la Orăştie, iar din clasa a XII-a deveniseră prieteni. În 19 august 1989 s-au căsătorit. A fost o nuntă ca-n poveşti, cu 380 de invitaţi. Petrecerea a continuat şi în curtea casei părinteşti a lui Ovidiu. Aflaseră şi că vor fi părinţi.

 

„Aveţi o fetiţă!”

 

În toamna lui 1989, Silvia şi Ovidiu s-au întors la şcoală. Locuiau într-o garsonieră foarte aproape de complexul studenţesc din Timişoara. „Eu eram în anul V, la Mecanică Fină, iar Ovidiu era la Construcţii. Urma să stăm la Timişoara până se apropia vremea să nasc. Ovidiu era foarte fericit că va avea un copil. Eu eram convinsă că va fi băiat. – Tu ştii, mamă. Sigur e băiat, dacă zici tu -, îmi spunea mereu. Nu stabiliserăm ce nume să îi punem. Am ales doar un nume de fată, Alexandra, de la filmul – Alexandra şi infernul -, care mie îmi plăcuse foarte mult, şi Maria, de la soacra mea. În 17 noiembrie ne-am decis să plecăm acasă, la Orăştie, dar am pierdut trenul de ora 17. Ştiam că o să nasc peste o săptămână, două, aşa că Ovidiu a insistat să plecăm totuşi. A fost un întreg show. Am plecat de la Timişoara la Arad şi de acolo cu alt tren până la Simeria. Urma ca soacra mea să ne aştepte şi să ne ducă acasă. Avusese un accident cu maşina şi nu a mai putut veni. Ovidiu l-a convins pe un miliţian să facă semne maşinilor, în speranţa că el va putea opri mult mai uşor un autoturism. Aşa a şi fost”, îşi aminteşte Silvia Muntean. În aceeaşi dimineaţa, au început durerile. A ajuns la spital la Hunedoara, iar alături îi erau soţul şi mama. „Eram toţi trei într-o Salvare hodorogită, care străbătea drumul pietruit. Făceam glume, între contracţii. Am ajuns la spital, unde Ovidiu a rămas pe hol. Am avut ceva probleme, dar seara s-a născut fetiţa, Maria Alexandra. Doctoriţa a mers pe hol să anunţe. Nici n-a avut nevoie să întrebe cine e tatăl, s-a îndreptat spre Ovidiu şi i-a spus că are o fetiţă. Lui îi rămăsese în cap ideea că o să avem un băiat şi i-a spus – Cum, o fată?! -. Doctoriţa, care a remarcat imediat cât de bine seamănă copilul cu tatăl, l-a întrebat – Nu eşti Muntean?!-. Răspunsul lui a venit imediat – Ba da!-, povesteşte Silvia Muntean. Copilul şi mama au ieşit din spital şi au rămas la Orăştie. Tatăl s-a întors la şcoală, la Timişoara. Venea acasă la fiecare sfârşit de săptămână. Era fericit că devenise tată. Unuia dintre colegi chiar i-a spus că trebuie să îi facă cinste pentru copilul lui: „Trebuie să petrecem pentru fiica mea. Nu ştii niciodată ce se întâmplă. Mâine, poimâine ne calcă un tramvai”.

 

„Nimic nou pe frontul de Vest”

 

Faptul că a devenit tată l-a făcut pe Ovidiu Muntean să se bucure şi mai mult de viaţă. „Era un om foarte calm şi optimist. Un boem, ce lăsa lucrurile să curgă de la sine. El era factorul de echilibru. Niciodată nu se certa. Parcă mă abandonasem întrutotul în această relaţie. Mă completa foarte bine. Îmi spunea că trebuie să am răbdare, să nu pun răul în faţă. M-a învăţat şi să nu fac mereu socoteli. Mi-a schimbat complet viaţa! Uşa garsonierei noastre nu se închidea niciodată, pentru mereu era înconjurat de prieteni, care veneau cu drag la noi. Îşi iubea ţara foarte mult. Chiar spunea că nu ar fi drept să încercăm să fugim din România, doar pentru că Ceauşescu e nebun. În discuţii, amintea că nu poţi să confunzi ţara cu conducătorii sau regimul ei politic. Ne tot gândeam că se va întâmpla ceva şi la noi, auzind ce a fost în ţările din jur. Credeam că trecerea se va face lin. Din istorie îi plăcea enorm Avram Iancu, al cărui destin tragic l-a impresionat. Considera că acestuia nu i se dă importanţa cuvenită şi că nu i s-au recunoscut toate meritele, aşa cum se întâmplase cu alte personalităţi ale istoriei noastre. Nici nu concepea să nu ne întoarcem la Orăştie. Ţinea enorm la familie şi la casa de la ţară, de la Bozeş. Îşi iubea bunicii de acolo. Adesea, i-a dus pe colegii de facultate la ţară să le arate tradiţiile. A crescut acolo şi a fost căluşer până pe la 14 ani. Rămăsese prieten cu amicii lui din copilărie, de la Bozeş. Pe de altă parte, era foarte citit, la ţară familia avea o bibliotecă mare. Romanul lui preferat era – Nimic nou pe frontul de Vest -. Ştia extrem de multe poezii. Recita cu uşurinţă, la chefuri, poeziile lui Lucian Blaga şi nu era nimic deplasat, chiar dacă asta se întâmpla după ce noi jucaserăm – cruce”, rememorează soţia lui Ovidiu Muntean.

 

Împuşcat în piept

 

Ovidiu Muntean şi-a văzut familia pentru ultima oară în data de 10 decembrie. „A venit acasă la sfârşit de săptămână. Mai era puţin până la vacanţa de iarnă şi ne-am sfătuit dacă să revină la Orăştie şi în 16 decembrie, dar ne-am gândit că e mai bine să aştepte până prin 18 – 19, când studenţii începeau să se ducă acasă. Voiam să botezăm fetiţa în preajma Crăciunului. A plecat în 10 decembrie. Ne luaserăm la revedere. Am simţit nevoia să merg după el. Eram la geam şi mi-am dorit să-l îmbrăţişez, am vrut să-l strig. A fost ultima oară când l-am văzut”, spune Silvia Muntean. În 16 decembrie 1989, în complexul studenţesc au trecut convoaie de oameni, care au strigat „Jos cizmarul!”, „Studenţi, veniţi cu noi!”. Duminica, în jurul prânzului, Ovidiu şi alţi colegi au mers în oraş să vadă ce se întâmplă. Spre seară, s-a dus pe la colegi să vadă ce fac, dacă au veşti de la Orăştie. Nu îşi dădea seama dacă e la fel în toată ţara. „Deja e grozăvie. Trebuie să vedem. E clar că vor să-l dea jos pe Ceauşescu. Mă duc în căminul 7, că vin de la Orăştie ceva colegi. Poate ştiu ei ceva”, le-a spus Ovidiu prietenilor. Pe la ora 21, în complexul studenţesc era oarecare agitaţie. Unii studenţi se aflau pe alee. Printre ei şi Ovidiu Muntean. „Prin faţa căminului 7 au trecut trei TAB-uri. Studenţii au huiduit. Alţii, de la etaj, au aruncat cu ceva borcane. Martorii mi-au povestit că în spatele TAB-urilor a venit un pluton, care a luat poziţie de tragere. Comandantul a dat ordin să se tragă, fără somaţie, lucru pe care mi l-a explicat un coleg ce era la geam. E clar că dacă ar fi tras toţi, ar fi murit mai mulţi. Au tras în cămin. Au ciuruit parterul, au spart geamurile. Studenţii s-au aruncat pe burtă. După ce plutonul a trecut, Ovidiu nu s-a mai ridicat. Prietenii l-au pus pe o bancă. Era rănit în piept, în partea dreaptă. Un alt student a fost împuşcat în gât. În căminul 4 stăteau arabii, mulţi studenţi la Medicină. Unul dintre ei, care era medic rezident, a venit şi i-a consultat. I-a luat pulsul lui Ovidiu şi era foarte slab. Şi-a dat seama că nu le poate acorda primul ajutor. S-a dus să îşi ia maşina, pentru că decisese să îi ducă la spital. Medicul a venit, iar pe cel împuşcat în gât l-a pus în faţă. Pe Ovidiu l-a băgat în spate. Între timp, din partea cealaltă a aleii a venit, pe picioarele lui, un student ce fusese rănit la o mână. Cred că în vălmăşeala aia, colegii nu l-au văzut că a urcat în maşină. Medicul a pornit spre Spitalul Judeţean, pe un drum paralel cu căminele. La primul viraj, studentul împuşcat în gât a căzut peste el. Murise. Din spate, Ovidiu a spus doar atât – N-am aer -. Medicul a deschis geamul şi l-a întrebat dacă îi este mai bine. Nu a mai primit răspuns. S-a întors şi a văzut că îi cursese sânge din gură. A ajuns la spital, iar doctoriţa care era de gardă îl cunoştea pe medicul arab. Îi era rezident şi tot ea îl operase la inimă. A venit imediat. Ulterior, l-am căutat pe medicul arab. L-a recunoscut pe Ovidiu dintr-o fotografie de grup, în care erau vreo 20 de persoane. Mi-a povestit că doctoriţa şi-a dat seamă că studentul împuşcat în gât murise. Lui Ovidiu i-a luat pulsul şi a stat un pic lângă el. Se pare că nici pentru el nu mai era nimic de făcut. Medicul s-a întors la cămin şi le-a explicat colegilor lui Ovidiu că a scăpat doar cel împuşcat în umăr. Ei ştiau doar de două persoane, aşa că au sperat că soţul meu e cel care a scăpat. Nu îşi dăduseră seama dacă a fost împuşcat în umăr sau în piept. Erau speriaţi de ceea ce se întâmplase şi nici nu aveau cum să fie altfel. Ovidiu a rămas în spital”, continuă Silvia Muntean. Acasă, la Orăştie, fetiţa de doar o lună nu a dormit toată noaptea. A plâns, a ţipat, iar mama ei a ţinut-o în braţe. Nu mai făcuse niciodată aşa. S-a liniştit abia dimineaţa.

 

„Ovidiu e rănit!”

 

A doua zi, studenţii au fost trimişi acasă. La Orăştie, mama lui Ovidiu aflase că la Timişoara „fuseseră nişte tulburări” şi a rugat-o pe noră să afle ceva. Silvia a încercat să-şi sune colegii timişoreni, dar nimeni nu răspundea la telefon. Spre seară, cea mai bună prietenă a Silviei, Cristina, a sosit la Orăştie şi a telefonat la familia Muntean. „Noi îi făceam baie fetiţei. A sunat telefonul. M-am dus şi am răspuns. Era prietena mea cea mai bună, Cristina, care a cerut-o la telefon pe soacra mea. Mă gândeam că cere Ovidiu ceva, că o fi făcut ceva. Soacra mea a venit la telefon, ascultam deja, dar nu spunea aproape nimic. A închis şi nu se mai putea aduna. A spus doar că Ovidiu a fost rănit, că e în spital. – Cum adică, a fost rănit?!-, am întrebat. Mă gândeam că a fost ceva la vreun meci. Am sunat înapoi la Cristina, care mi-a explicat – Acolo s-au împuşcat oameni pe stradă. Ovidiu e în spital, iar acesta e înconjurat -. A doua zi, soacra mea a plecat la Timişoara, dar n-a aflat nimic, iar la două zile s-a dus iar. Ne-am pus toţi în mişcare. Am stat ore întregi pe hol şi formam întruna la telefon, pe la diverse spitale, pe la medici pe acasă. La Timişoara, soacra mea a umblat din spital în spital. Nu a găsit nimic”, continuă Silvia Muntean.

 

Dispărut fără urmă

 

Au urmat nişte zile cumplite. „Cam din a treia zi am avut deja convingerea că e mort sau că e ceva foarte grav cu el. Ovidiu ar fi făcut orice ca noi să aflăm că  e în viaţă. Ne-a şi confirmat cineva că ar putea să fie mort. A mers şi cumnata mea. Am ajuns şi eu la Timişoara. Voiam să ştiu detalii, am bănuit că are la el carnetul de student. Aşa i-am şi dat de urmă. Am fost la Spitalul Judeţean, dar toate registrele de intrare nu mai erau. Mi s-a spus să merg la Medicina Legală. Imediat am aflat clar că e mort. În acte scria că e un cadavru de sex masculin neidentificat, iar în paranteză, cu semnul întrebării, Muntean Nicolae – Ovidiu. Mi s-a explicat că a fost o anchetă în care au fost implicate Miliţia, Procuratura şi Medicina Legală. S-au făcut poze, s-au adunat toate obiectele pe care le-au avut asupra lor. Umblam peste tot pentru că voiam să aflu adevărul. Între timp, fetiţa a fost botezată, cam în perioada în care plănuisem cu Ovidiu să facem acest lucru. Ne gândeam că poate îi găsim cadavrul şi nu puteam să îl înmormântăm, fără ca fetiţa să fie creştinată. Totuşi, eu nu mai credeam că o să-l găsim vreodată”, încheie Silvia Muntean. În noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989, 43 de cadavre, între care şi cel al lui Ovidiu Muntean, au fost încărcate într-o dubă frigorifică a COMTIM (în care se căra, de obicei, carnea de porc) şi au fost trimise la Bucureşti. Ironia sorţii: duba în care erau cadavrele a trecut prin faţa casei părinteşti a lui Ovidiu, acolo unde, cu doar patru luni în urmă, petrecuse împreună cu prietenii la nunta lui. Silvia Muntean a aflat doar după câteva săptămâni ce s-a întâmplat cu trupul neînsufleţit al soţului ei: a fost ars la Crematoriul „Cenuşa”, iar apoi cenuşa celor 43 a fost aruncată la o gură de canal la Popeşti – Leordeni. Silvia lucrează acum la Arad, nu s-a recăsătorit. Maria – Alexandra este studentă la Timişoara, la o doua facultate, după ce a absolvit Dreptul.

Comentarii FB

comentarii




Răspuns la “REMEMBER, Timişoara 15-18 decembrie 1989. Moartea lui Ovidiu Muntean. „Să-ţi fac cinste pentru fiica mea. Mâine, poimâine ne calcă tramvaiul…”

  1. Cibean Cristian

    Om pasnic care atragea in mod bizar violenta, a fost superficial injunghiat in umar fara provocare de un necunoscut cu ceva timp inainte de regretabilul eveniment. O singura persoana avea munitie de razboi in grupul de tragatori si va fi din nou votata in 2014. De la el am aflat cand s-a nascut fata, ca barbatul duce greul unei nasteri, singur pe hol, in incertitudine, fara tigari, neavand alt partener de discutie in afara de infirmiera. Era prea evoluat pentru lumea asta.

    Răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

unsprezece + 3 =

ACTUALITATE
Sentință definitivă pentru bătăușii din centrul Devei         Jandarmii montani au fost testați în Cheile Tăii         Ștafeta Veteranilor va trece prin Deva         Situația contractelor de deszăpezire pentru drumurile naționale din vestul țării         Cum a evoluat în 25 de ani populaţia marilor oraşe din judeţul Hunedoara         Decembrie ’89 pe mai multe voci         Rectorul Radu Sorin este cel mai bine plătit profesor din Hunedoara         Tomograf nou achiziționat de Spitalul din Hunedoara         Bine că ești tu deștept! Alegeri în Deva. Conspirație, transpirație și clăbuci         Liviu Gabriel Dumitru va fi noul șef al Școlii de Agenți din Cluj – Napoca         Copil accidentat grav după ce s-a electrocutat pe un pod din Hunedoara         Intensificarea traficului de pasageri pe Aeroportul din centrul ţării         Ministrul Carmen Dan a convocat comisia tehnică centrală pentru alegerile parțiale din luna noiembrie         Un bărbat de 71 de ani s-a urcat băut la volan și a produs un accident         Hoți care au devastat calea ferată prinși de Poliție         O tânără s-a spânzurat în locuința ei din Deva         Profesorul Eli Androne Petru a câștigat procesul cu primăria         Situația celor două mari proiecte de infrastructură derulate în Hunedoara prin POR 2014 – 2020         Zeci de angajați ai fabricii Terpena au de suferit de pe urma dezastrului. S-au plâns la ITM Hunedoara         Concert de muzică populară în Piața Cetății