REMEMBER. Timişoara, martor ocular 15-18 decembrie 1989. Week-end-ul în care dictatura lui Ceauşescu a început să moară

Bileţelele misterioase bătute la maşină. Mitingul şugubăţ de vineri. Sâmbătă cu tancuri. Duminica în care oamenii au început să moară. Câteva repere ale unui week-end. Cel în care dictatura lui Ceauşescu a primit primul croşeu

Nu am scris niciodată despre aceasta. Am rămas ani de zile cu impresia că totul a fost, cel puţin pentru mine,  doar aşa, o mică aventură, fără să realizez pe deplin nici acum, la maturitate, că moartea circula atunci liberă pe străzi şi numai printr-un noroc chior nu am dat peste ea. Am avut privilegiul de a fi martor ocular la un moment istoric special, am trăit „live” adevărata Revoluţie a românilor înainte de a fi confiscată de la Bucureşti, am fost printre primii români care a văzut cultul personalităţii lui Ceauşescu călcat în picioare de popor şi am simţit frica care te face să te arunci la pământ când se trage cu arma spre tine. Nu m-am gândit niciodată să-mi scot certificat de revoluţionar. Un devean care are (la Deva s-a tras cel mult cu praştia)  mi-a spus că am fost prost că nu mi-am scos unul. Prost poate nu, dar sigur îmi lipseşte total pragmatismul jigodiilor care au devenit revoluţionari “la negru”.  Nu am fost un erou la Timişoara în 1989. Nu am făcut gesturi de curaj extrem. Nu am fost un revoluţionar.  Pur şi simplu mă consider un observator, un martor la evenimentele de acum 24 de ani.  Totul a început într-o vineri.

foto 4

Vineri, 15 decembrie 1989

Misterul biletelor dactilografiate: „Veniţi în Piaţa Maria !”

Am luat prima dată contact cu revolta în jurul orei 14.30 la întoarcerea de la cursuri. Pe uşa sălilor de lectură din Căminul 7 al Politehnicii „Traian Vuia” era lipită o panglică de hârtie ce semăna de la distanţă cu acele sigilii formale care se pun pentru a restricţiona accesul. A fost ciudat că mesajul de pe bilet a fost dactilografiat,  deşi în acea epocă toate maşinile de scris erau  înregistrate la Miliţie, iar urmele lăsate pe hârtie ar fi putut duce uşor la proprietarul maşinii. Cel care a scris mesajul nu s-a temut de asta. Avea oare spatele acoperit? Textul suna cam aşa: „Vă chemăm diseară să veniţi în Piaţa Maria. Mari evenimente vor avea loc acolo. Trebuie să participaţi. Vă aşteptăm!” Cel care a conceput acele bileţele s-a gândit poate că bătut la maşină textul pare mai  oficial şi implicit mai mobilizator. În plus, prezenţa biletelor înainte de primul protest te fac să te gândeşti şi la o premeditare în cazul evenimentelor care au pornit atunci din Piaţa Maria.

Foto 2

După ce erau împrăştiaţi de focuri de armă, protestatarii se regrupau. Aici, undeva în apropierea Facultăţii de Chimie, pe Bulevardul Pârvan

Mi-am reamintit de bilet câteva ore mai târziu. Căzuse întunericul, iar dinspre Bulevardul Vasile Pârvan în giratoriul care duce peste Podul Michelangelo a început să ajungă la noi un vuiet de glasuri scandând. Nu am înţeles prima oară despre ce e vorba. Am făcut linişte în cameră câteva momente ca să înţelegem ce se striga:  „Jos Ceauşescu!” şi  „Vrem pâine!”.  Un entuziasm inexplicabil ne-a cuprins pe toţi. „Să fie posibil?!”. În giratoriul de la Podul Michelangelo erau sute de oameni, poate mii,  furioşi cu adevărat, care mărşăluiau într-o coloană lungă dinspre Bulevardul Mihai Viteazu. În spatele Căminului 22, unde învăţau studenţii de la Construcţii, era un părculeţ unde propaganda de partid împlântase vreo cinci pancarde metalice, groase, grele, pe care, cu litere „bold-italic”, cuvântul „Trăiască” era urmat de tot ce urau mai mult protestatarii. Aţi văzut vreodată gestul unui fumător care rupe o ţigară între degete? Atât de uşor le-a fost oamenilor să culce la pământ panourile de metal ca să le poată călca în picioare. Treptat coloana s-a împrăştiat şi lucrurile păreau să revină la matca veche de 25 de ani.

 

Sâmbătă, 16 decembrie 1989

Şapte tancuri trec podul Michelangelo

Zvonuri că oraşul a fost întors pe dos cu o noapte înainte au ajuns la noi în primele ore ale dimineţii de sâmbătă. Întrebarea „A început şi la noi?” devenise generică în orice dialog. Sfârşitul unei dictaturi plutea în aer. Nu ne puteam gândi atunci cu toţii decât la viaţa care ne-ar aştepta dacă Ceauşescu ar pleca de la putere: magazine pline fără cozi, muzică străină, filme tari şi Coca Cola ! Aveam 20 de ani şi erupţia din seara precedentă pornise o numărătoare inversă căreia parcă nu mai aveam răbdare să-i aşteptăm finalul ! Împreună cu un coleg am făcut o tură mare prin oraş. De la Piaţa Maria până la Gară, prin Iosefin, străzile erau sub asediu. Taburi, motociclete cu ataş, tanchete, militari cu pistoale mitralieră erau postate din 100 în 100 de metri. Unele vitrine erau sparte, o parte din marfă zăcând în dezordine pe trotuar. Militarii erau vizibil agitaţi, în timp ce trecătorii îşi aruncau priviri complice ca atunci când pui la cale o şotie care îţi iese bine. Judeţeana de partid avea toate geamurile intacte la ferestre, deşi cu doar opt ore înainte protestatarii le făcuseră ţăndări cu bulgări de pământ şi pietre. Administrativul îşi făcuse bine treaba ! Dar nu total, pentru că, pe zidurile clădirii, acolo unde accesul era greu, se lăbărţau, sub forma unor balegi maiestuoase, proiectilele de pământ aruncate de protestatari.

Mulţimea fusese împrăştiată, dimineaţa era liniştită, trecătorii mustăceau pe lângă forţele de ordine, atmosfera era destinsă şi nimic nu prevestea un nou protest cu atât mai puţin baia de sânge care va începe.

Sâmbătă după-amiază însă, din senin, mii de oameni adunaţi în coloană de prin cartierele mărginaşe ale Timişoarei au ocupat zone dintre Piaţa Libertăţii (acum) şi cea vecină judeţenei de Partid. În faţa hotelului Continental oamenii scandau împotriva lui Ceauşescu, cereau pâine pentru copiii lor. O maşină de pompieri a încercat în faţa Oficiului Poşta Central să-i împrăştie pe manifestanţi. În cinci minute autoutilitara şi-a terminat misiunea în flăcări. Militarii trimişi în dispozitiv formau un cordon pentru a opri pătrunderea manifestanţilor spre sediul judeţenei de partid. Soldaţii răspundeau scandărilor mulţimii cu alte scandări năstruşnice în ideea de a câştiga simpatie şi de a dezamorsa conflictul. Astfel dacă oamenii strigau „Vrem pâine!”, soldaţii răspundeau „Pâine dacă doriţi, nu staţi gură cască aici, căci pe stradă nu găsiţi !”. Jocul acesta de replici nu a avut succes, presiunea şi iritarea manifestanţilor crescând continuu. În jurul orei 13, sau poate 14, persoanele care au ieşit la plimbare spre complexul studenţesc au fost surprinse de un uruit de motoare în zona Podului Michelangelo.

Foto 3

INTIMIDARE. Înainte de a deschide focul, armata a scos pe străzi TAB-uri şi tanchete (16 decembrie)

Venind din zona liceului Lenau l-am auzit şi eu într-un crescendo ameninţător. Când zgomotul devenise infernal, trecut de o cotitură a drumului, am văzut sursa lui. Şapte tancuri traversau Podul Michelangelo şi  se îndreptau în coloană spre zona hotelului Continental. În acea seară  a urmat vânătoarea de oameni cu blindate din zona bibliotecii judeţene (se aud primele zvonuri că au murit oameni), a fost arestat şi bătut la sânge colegul meu Dan Linte în puşcăria Popa Şapcă (şi-a întâlnit miliţianul-torţionar în ianuarie 1990 pe stradă) laolaltă cu sute de timişoreni, dubele miliţiei ridicau oameni pe toate străduţele şi, după baia de speranţă din timpul după-amiezii, seara aduce din nou printre oameni îndoiala că vor putea schimba ceva. Mitingul a fost spart şi noaptea a decurs fără alte incidente de stradă. În puşcăria Popa Şapcă însă, supraaglomerată, bătăile au continuat până spre dimineaţă.

Duminică 17 decembrie 1989

Ziua când au început să moară oameni

Nu am văzut până atunci şi nici de atunci ce înseamnă o mulţime de oameni cu adevărat furioasă. Oameni care nu mai au nimic de pierdut şi care fac pas după pas în coloană împăcaţi cu gândul că pasul următor poate fi ultimul. Aşa a apărut, parcă de nicăieri, duminică la amiază în Complexul Studenţesc coloana nesfârşită de protestatari. „Veniţi cu noi, nu fiţi laşi!”, „Jos Ceauşescu!”, „Libertate!” striga din răsputeri giganticul cor. Sunet de tunet. În faţă, mărşăluiau „Gavroche-ii” cartierelor mărginaşe. Un şofer de troleibuz vrea să forţeze trecerea printre oameni în faţă la căminul liceului Vidu. Mulţimea se opune. „Vii cu noi!”. Şoferul accelerează uşor. Coloana de oameni are o mică convulsie. În clipa următoare farurile, oglinzile retrovizoare şi geamurile troleului sunt pulverizate. „Vii cu noi !”. În fine omul înţelege, trage troleul pe dreapta, coboară şi se alătură mulţimii. Pe la ora 14.00 tot centrul Timişoarei între Operă şi Catedrală este plin de oameni. Zeci de mii de oameni. Şi dintr-o dată un pocnet inconfundabil. M-am uitat atunci la ceas. Primul foc de armă care s-a auzit în Timişoara a fost tras la ora 15.21, duminică 17 decembrie 1989.

Cum a murit Ovidiu Muntean ?

A fost momentul  meu de groază. Trecuse de ora 17.00, focurile de armă se auzeau din ce în ce mai des. Să tot fi fost vreo 20-30 de studenţi în faţa Căminului 7 Complex comentând evenimentele. Mulţi eram cazaţi în acel cămin, dar veniseră colegi şi din alte cămine. Fără să pot confirma sută la sută, printre ei este foarte posibil să se fi aflat şi Ovidiu Muntean, hunedoreanul din Orăştie împuşcat pe Aleea Sportivilor.  Mulţi din studenţi veniseră în faţa căminului nostru pentru că acesta era plasat la drum, şi vroiau să vadă ce se întâmplă. La un moment dat, pe stradă, dinspre Podul Michelangelo, apare un convoi ciudat. În faţă avansa un TAB, urmat la mică distanţă de un ARO, pentru ca la final, în urma lor, să păşească un pluton de militari. Fără petliţe ! Stând ciorchine în faţa uşii de intrare în cămin, am încremenit şi priveam tăcuţi parada de forţă a militarilor. TAB-ul trecuse deja, şi autoutilitara ARO.  În clipa următoare însă, colegii aflaţi în camere dezlănţuie „atacul”: borcane cu murături, borcane cu zacuscă şi şlapi încep să zboare pe geamuri spre militari însoţite de strigăte furioase „Criminalilor!”, „Ucigaşilor”. Până să ne dezmeticim pe deplin, convoiul se opreşte brusc şi încep să curgă ordine de luptă. Militarii se întorc spre noi şi iau poziţia de tragere. Şeful lor (nu ştiu ce grad avea) cu o faţă cenuşie pe care nu o voi uita niciodată răcneşte ca un apucat cu ochii ieşiţi din orbite. Noi, cei din Căminul 7, ne refugiem urgent în clădire. Ceilalţi , instinctiv, fug spre casa lor pe aleea dintre clădiri.  Aud primele gloanţe care sparg geamurile de la parterul căminului în timp ce urcam scara spre etajul I. Mă arunc pe burtă, pe trepte,  cu gândul că dacă soldaţii ăia intră acum în cămin şi ne iau pe toţi la vârful ţevii o să murim ca şobolanii. Îngrozit de gândul ăsta, m-am uitat în jur cu gândul să găsesc un instinctor ceva să mă apăr. Canonada e impresionantă, pe mai multe voci. Ani de zile după aceea urmele acestei şarje din 17 decembrie 1989 au fost vizibile pe structura de metal a uşii de la intrarea în cămin. Găuri mai mici de pistol mitralieră. Găuri mai mari de TAB. În afară de teama trăită, nimic nu s-a întâmplat atunci cu niciunul dintre cei care au intrat în Căminul 7. O parte din colegii care au căutat să fugă de gloanţe pe alee au fost împuşcaţi.  Se pare că Ovidiu Muntean a optat pentru această soluţie letală.

Foto 1 (2)

CĂMINUL 7. Locul unde a fost ucis hunedoreanul Ovidiu Muntean. Lângă căminul studenţesc se vede în prim plan Aleea Sportivilor. În plan mai îndepărtat se vede copertina sub care stăteau studenţii, iar de pe şosea, acolo unde se zăresc automobilele, plutonul de execuţie trăgea cu muniţie de război

Imediat după ce militarii au plecat, s-a auzit că mai mulţi tineri studenţi au fost răniţi pe alee, unul foarte grav cu o rană la gât. Imediat, un arab din căminul vecin, student la medicină,  i-a luat într-o maşină şi i-au dus la spital pe răniţi. Printre aceştia a fost şi Ovidiu Muntean.  Nu se va şti niciodată dacă cel căzut a murit din cauza glonţului încasat lângă căminul 7 sau a fost ucis în spital şi dus apoi să-i fie ars cadavrul la Cimitirul Cenuşa la Bucureşti.

Iad spălat cu o ploaie torenţială

Autorul in anul Revolutiei la Timisoara

Autorul in anul Revolutiei la Timisoara

Seara, parcă iadul întreg punea stăpânire pe oraş. Se auzeau focuri de arme ! Pâlcuri de oameni urlând veneau şi plecau. Strada Paris spre spitalul judeţean devenise un drum al martirajului: maşini după maşini transportau muribunzi. O secvenţă: într-o Dacie plină ochi de răniţi, din portbagaj, atârnau mai multe picioare. Şi apoi, dintr-o dată s-a făcut linişte. O ploaie torenţială cu fulgere şi tunete a pus stăpânire pe oraş. Pe drum, aproape de miezul nopţii,  o femeie tânără cu o ţinută marţială secondată de doi bărbaţi trecea în noapte fluturând un tricolor însângerat. În cămin, pentru prima dată la ora aia în ultimii trei ani curgea apă caldă la robinete. Era însă prea târziu. Sângele care începuse să curgă nu mai putea fi spălat cu un program extins de furnizare apă caldă…

 

Comentarii FB

comentarii




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

șapte + 5 =

ACTUALITATE
Messajul dur al lui Train Berbeceanu, la patru ani de la arestarea sa         Lecție de viață. Povestea Roxanei Irimia, tânăra pictoriță fără mâini         Despre fericire și nu numai…         Petrecere de Haloween la bibliotecă         Accident rutier grav pe șoseaua Petrila – Jieț         Vagonul unui marfar a fost distrus într-un incendiu, la Simeria Triaj         Achitări în dosarul DIICOT al oamenilor de afaceri din Geoagiu, după un deceniu de anchetă și procese         A murit scriitorul hunedorean Eugen Evu         good.bee Credit sprijină „Finanţarea echitabilă pentru toţi!”         Viceprimarul din Bănița a fost condamnat. Rechizitoriul accidentului în care a murit un motociclist         Brandul Sense lansează campania aniversară „10 ani de modă românească”         Uniunea Națională a Notarilor Publici din România – Ziua Porţilor Deschise         Premierul Mihai Tudose se va afla într-o vizită de lucru în Hunedoara         Sentință definitivă pentru bătăușii din centrul Devei         Jandarmii montani au fost testați în Cheile Tăii         Ștafeta Veteranilor va trece prin Deva         Situația contractelor de deszăpezire pentru drumurile naționale din vestul țării         Cum a evoluat în 25 de ani populaţia marilor oraşe din judeţul Hunedoara         Decembrie ’89 pe mai multe voci         Rectorul Radu Sorin este cel mai bine plătit profesor din Hunedoara