Remember 1989 (III). Hunedoreanul vândut de sârbi pentru un vagon de sare

puiu salageanLagărul ONU
După 35 de zile au fost eliberaţi din închisoare şi trimişi în lagărul ONU din Padinska Skela, lângă Belgrad. De acolo se făceau “trierile” spre ade­vă­ra­ta libertate sau nu. “Era, într-adevăr, un lagăr. Am avut parte de cele mai groaz­nice momente. Calvarul ex­pe­diţiei spre Dunăre fusese dat uitării. Erau acolo transfugi din toate ţările comuniste. Lagărul avea 180 de lo­curi, ocupanţii erau de trei ori mai mulţi. Dormeam câte trei în pat. Do­minau cei puternici. Când am ajuns în lagăr ni s-a spus că, dacă vom încerca să evadăm, vom fi împuşcaţi pe loc. Am văzut ce însemna securizare. Erau instalaţii de supraveghere, uşi auto­matizate, gratii la geamuri. Cele două «aripi» ale lagărului erau păzite de doi gardieni, înconjuraţi de bu­toa­ne şi de sisteme. Am stat acolo cam două luni. Programul era lejer, ne ui­tam la televizor, jucam şah sau tenis de masă. Printre noi erau câţiva ti­mi­şo­reni, care ştiau limba sârbă. Erau preferaţii gardienilor, se bucurau de avantaje şi îşi trădau conaţionalii. Românii discutau adesea despre eva­dare, despre ocolirea sistemelor de securitate sau despre imobilizarea şi dezarmarea gardienilor. Mai mult, se discuta şi despre posibilitatea ca la masă cineva să arunce farfuria cu sare în ochii gardienilor, după care toţi să evadeze în grup. Stupoare! La ora mesei nu mai exista farfuria cu sare. Apoi, nişte transfugi au reuşit să spar­gă geamul camerei în care stă­team ziua, izbindu-l cu o canapea. Auzisem o bubuitură puternică, apoi cioburi căzute. Reuşiseră să fugă vreo 11-12 oameni, printre care şi cinci ro­mâni. Pe la 4:00 dimineaţa am auzit împuşcături de pistol, apoi de armă automată. S-a făcut o linişte de ne auzeam respiraţiile reciproc. Ştiam că cineva moare. Pe la ora 5:00 au fost aduse în curte şase cadavre. Am fost puşi să privim, cu ameninţarea că asta ne va aştepta şi pe noi dacă vom încerca să fugim”, îşi continuă Puiu povestea. ONU finanţa lagărul de la Padinska Skela cu fonduri pentru respectarea drepturilor omului, dar lucrurile nu stăteau tocmai aşa. Peste ani, Puiu Sălăgean îşi aminteşte: “Se făceau adevărate afaceri. Fiecare azilant avea alocat un ajutor bănesc şi un pachet cu lucruri necesare pentru igienă, haine şi hrană rece. Nu a văzut nimeni acel ajutor. Conducerea la­gă­ru­lui solicita ajutorul pentru toţi ocupanţii, dar decontarea se făcea doar pentru numărul de locuri de admi­nis­traţia stabilimentului. E clar că cineva îşi însuşea totul. Mai mult, pe unii dintre români îi trimiteau acasă, iar documentele erau distruse, astfel în­cât să nu se poată verifica prezenţa lor acolo şi sumele alocate şi consumate. Pe albanezi nu-i trimiteau îna­poi, aveau puţină urmă de umanitate pentru ei. Dacă erau trimişi în Albania, trans­fugii cu copii primeau în­chi­soare pe viaţă, iar cei singuri erau con­damnaţi la moarte. La noi, pe­dep­se­le erau între condamnarea la locul de muncă şi închisoarea pentru un an sau doi. Ne încadram perfect în pro­gramul de curăţire al lagărului ONU, făcând astfel loc altor persoane pentru care se puteau deconta alte fon­duri. În plus, Republica Socialistă Ro­mânia şi Iugoslavia aveau şi o în­ţe­legere, ţara noastră oferind pentru fiecare transfug trimis înapoi câte un vagon de sare. Nu exista nici o ordine, nici o selecţie a celor care erau trimişi înapoi. Totul era la libera apreciere a celor care executau ordinele”.

Înapoi în România
Puiu Sălăgean s-a numărat printre cei care au fost “aleşi”. Erau cinci care trebuiau trimişi în România. Nu se puteau împotrivi. Au fost îmbarcaţi într-o dubă a Poliţiei, legaţi unul de altul cu cătuşe. “Drumul către casă a durat vreo cinci ore, până la un punct de trecere de lângă Jimbolia, pe un drum lăturalnic, unde au oprit maşina, exact pe linia vopsită de pe şosea, ce demarca cele două ţări. Eram aşteptaţi de un locotenent gră­nicer, cu cascheta dată pe spate. Fuma. Lângă el erau vreo patru soldaţi, cu AK 47. Lângă ei se aduna­seră şi vreo 20 de curioşi. După ce au purtat o discuţie scurtă cu poliţiştii sârbi, ne-au schimbat cătuşele cu nişte sârme dintr-un gard, apoi am fost «conduşi» vreo trei-patru kilometri, pe jos, către pichetul de gră­niceri. Pe drum , unul din grupul de transfugi a întrebat dacă are unde să îşi facă o injecţie cu insulină. A fost destul pentru ca soldaţii să ia foc. A urmat un potop de înjurături. L-au târât şi l-au lovit cu paturile armelor până l-au lăsat lat. Mă apucaseră tremuratul şi greaţa în acelaşi timp. Din urmă a ajuns locotenentul cu un Aro şi a început să-i înjure pe soldaţi. Nu mai ştiam ce să cred. Nu a durat prea mult, pentru că am ajuns la pichetul de grăniceri, unde a început calvarul tipic românesc, răzbunarea grănicerilor. Soldaţii aveau «mână liberă». Am simţit batjocura, am fost bătuţi şi umiliţi. Ne-au «cazat» în cocinile de porci, în mizerie. Eram păziţi de soldaţii de gardă. A trecut noaptea aceea, iar a doua zi ne-au triat pe fiecare şi ne-au trimis în zonele pe unde trecuserăm frontiera, pentru reconstituiri. Am fost trimis la Pichetul de grăniceri din zona Orşova, încătuşat şi escortat de Miliţia de Frontieră, transportaţi  cu mijloace în comun. Călătorii civili din zonă ne trăgeau discret cu ochiul, ne făceau semne de apreciere, ne ridicau oarecum moralul distrus. La Pichetul Orşova am avut parte din nou de bătaie, umilire, batjocură. A sosit şi ziua reconstituirii. Împreună cu încă un camarad am fost transportaţi cu şalupa militară pe Dunăre, ca să indicăm locul prin care am trecut. În prealabil, mi se luaseră declaraţii scrise. Trebuia comparată realitatea cu declaraţia. Am spus totul. Celălalt nu a vrut să spună adevărul. Se gân­dea că va încerca iar. Un procuror mi­litar a consemnat totul. Ne-am întors la pichet, iar câteva ore mai târziu a sosit un alt procuror militar, care se afla în stare avansată de ebrietate.

L-a scos din celulă pe colegul căruia nu i se potriveau datele. Doi soldaţi l-au legat cu cătuşele de o bară din perete şi, după câteva înjurături, tovarăşul procuror a început să-l lo­vească. Dădea cu bastonul de cau­ciuc peste cap, peste faţă, iar soldaţii îl loveau cu patul armei peste picioare şi peste întregul corp. Eu vedeam din celulă întreaga scenă, fără cuvinte. Am început să tremur, nu ştiam dacă l-au omorât, pentru că nu mai dădea nici un semn de viaţă. Au aruncat peste el o găleată cu apă de la toaletă. A început să mişte, dar l-au lovit din nou cu sălbăticie. Toţi erau băuţi peste măsură. Râdeau şi înjurau. După ce omul a leşinat, l-au adus în celulă. M-au pus să spăl sângele de pe ciment. După ce m-am conformat, au început să îmi pună întrebări pe un ton foarte prietenos. Eram, pe undeva, liniştit, pentru că declaraţia mea se potrivea cu cele constatate la faţa locului. Dar după nici trei minute de «prietenie», unul dintre soldaţi mi-a pus cătuşele pe o mână şi m-a legat de aceeaşi bară. Apoi, procurorul mi-a spus că oricum le-am provocat  probleme, pentru că fapta mea le va aduce sancţiuni celor care păzeau zona respectivă. M-au lovit cu bastonul de cauciuc peste cap. După câteva lovituri nu am mai simţit nimic. M-am trezit după aproximativ trei ore cu dureri cumplite pe tot corpul. Nu puteam respira, aveam coaste rupte, nu-mi puteam mişca braţele şi picioarele, nu vedeam bine, încă auzeam pocnetele bastonului de capul meu, îmi fluierau timpanele, nu puteam decât să respir aer cu porţia şi să rămân nemişcat. Spre dimineaţă a venit o Salvare şi l-a luat pe coleg, auzeam de la personalul sanitar că era vorba despre o hemo­ragie internă, iar procurorul, de această dată treaz, le spunea celor de pe Ambulanţă că omul a căzut şi s-a rostogolit de pe stânci în timpul reconstituirii. Când m-am văzut în oglindă m-am spe­riat. Aveam capul mărit, umflat, orbitele erau negre şi însângerate, ochii îmi erau inundaţi de sânge, iar părul arăta ca o scoarţă de copac. Numai mintea, amintirile mă făceau să-mi recunosc identitatea.” După vreo cinci zile, Sălăgean a fost transportat la Miliţia munici­piului Turnu Severin, în arest. După alte câteva zile, a fost escortat de mi­liţieni din judeţul Hunedoara până la Deva, în arest. După alte 10 zile a fost dus la Penitenciarul Bârcea Mare.

Prizonier în România
A aşteptat condamnarea. Între timp, alte “surprize”. A fost legat în lanţuri, exact ca în Evul Mediu: “Cu ele dormeam, cu ele mâncam. Hrana o primeam o dată la două zile. Apă aveam din belşug, pe jos, în toată celula. Nu mă puteam aşeza nici măcar pe cimentul podelei. În timpul zilei, şi patul de lemn era ridicat şi legat la perete. Scopul era să stau în picioare toată ziua, până seara, la ora 20:00. Am rezistat o zi. Din cea de-a doua zi m-am aşezat pe jos, cu fundul în apă. Am reuşit să şi dorm pe ciment, în apă. Simţeam cum îmi slăbesc organismul şi sănătatea. După opt zile, am fost transferat «pe secţie», alături de criminali, violatori, tâlhari etc. Spre surprinderea mea, s-au purtat exemplar cu mine. Sim­ţeam că mă apreciază pentru curajul pe care l-am avut”.

Puiu Sălăgean a fost condamnat la doi ani de închisoare: unul pentru asociere în scopul săvârşirii de infracţiuni şi un altul pentru trecerea frauduloasă a frontierei de stat. “La 21 de ani am ajuns infractor, cu cazier, cu un viitor întunecat de sistem, fără perspectivă, cu o tinereţe apusă şi frântă de suferinţele îndurate. După recurs, fără să sper, printr-o minune am ajuns în libertate, cu comutarea pedepsei la locul de muncă. Lucram la Secţia de Cercetare şi, din acest motiv, fiind condamnat, nu puteam să mai rămân acolo. Prin bunăvoinţa unor oameni de mare suflet şi caracter, în special a şefului Serviciului Personal de la Combinatul Siderurgic Hunedoara, Mircea Roşculeţ, am fost transferat la o altă secţie şi am putut să îmi execut pedeapsa la locul de muncă. Asta nu mă scutea de contactul cu Miliţia şi cu Securitatea, care m-au obligat să «raportez» săp­tă­mâ­nal activitatea mea la locul de muncă, precum şi tot ce era legat de viaţa mea privată, în scris, în cele mai mici detalii. Mi se sugera chiar să vorbesc despre cei cu care intram în contact. Cum aş fi putut să-i trădez vreodată?!” Adrian, prietenul lui Puiu, a fost ceva mai norocos. Nu a fost tri­mis în România, pentru că în lagăr a sosit o delegaţie de la ONU. În ianua­rie 1990 a părăsit Iugoslavia cu destinaţia Canada, unde locuieşte şi în prezent.

Comentarii FB

comentarii




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

3 × 3 =

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

ACTUALITATE
Noaptea bibliotecilor         Hoți de cărbune prinși la furat. Prada a însumat șapte tone de minereu         ALDE vrea să câştige Hunedoara cu „Dezvoltarea judeţului prin turism”         IN MEMORIAM. Nicolae Adam, 10 ani de la „naşterea pentru eternitate”         Accident mortal în Dobra         Păsat şi tocană de oaie la Târgul de produse tradiţionale. Costul: 21.000 de lei         Salvaţi de pe Transalpina         ADMINISTRAŢIE PSD. Şapte ani de jalbe la „Împărăţia” primarului Cazacu din Brad. Degeaba!         Ofertele de restaurare a Castelului Corvinilor vor fi reevaluate         Accident pe DN 66. S-a răsturnat cu camionul         TURISM. Demersuri pentru declararea zonei Vulcan – Pasul Vîlcan staţiune de interes local         Șir de accidente grave pe șoselele Hunedoarei         Accident pe Calea Zarandului din Deva. Un autocar și un autocamion sunt implicate în coliziune         Ministrul Energiei nu ar vrea să renunţe la centralele pe cărbune         150 de ani de activitate corală neîntreruptă în Orăștie         Autobuz implicat într-un accident mortal pe DJ 687 Hunedoara – Deva         ZILELE MAGHIARE DIN JUDEŢUL HUNEDOARA. Au fost decernate premiile ”Barcsay Ákos” 2018         FOTO: Accident grav pe autostradă. Șase mașini au fost implicate, iar șapte oameni au fost răniți         Probleme mari pe listele “Fără penali”. Sute de semnături anulate în Valea Jiului. Primarul Uricaniului, ameninţat cu o plângere penală!         Liga a treia. Victorie pentru CS Hunedoara, eșec pentru Deva