Este povestea unor luptători. A doi oameni care nu se lasă prinşi în statistici. Care nu se dau bătuţi şi nu cred că există „imposibil”.
Sunt două modele care dau speranţa că şi în ţara asta curajul, dăruirea şi iubirea pot face dintr-un vis o realitate
Ea are 30 de ani, iar el – 29. Ea e deveancă, el – bucureştean. La prima vedere, par la fel ca oricare dintre noi. În realitate, au un alt fel de a fi. Sunt doi dintre cei peste 700.000 de români cu dizabilităţi. Şi s-au împăcat cu ei aşa cum sunt.
Ea nu se poate ţine pe picioare, dacă n-are un punct de sprijin. El n-a văzut niciodată lumea în culori.
Fiecare are propria poveste. Au venit pe lume, au plecat la şcoală – chiar şi la facultate, s-au cunoscut, s-au iubit, s-au căsătorit, au făcut un copil şi au înţeles că în viaţă poţi răzbi doar cu o cârjă sau pe pipăite şi că, indiferent de preţ, ea merită trăită.
Primii paşi – de mâna bunicului
Roxana şi Florin Trandafir se ştiu de doi ani. „Ne-am cunoscut pe Internet, pe un site al persoanelor cu dizabilităţi. Căutam fiecare un om care să semene cu noi, care să ne înţeleagă şi căruia să-i putem povesti ce ne frământă”, povesteşte Roxana.
E o femeie tânără, cu chip deschis şi cu zâmbetul pe buze. Stăpână pe ea şi echilibrată. Şi-a pierdut mama la 14 ani şi a făcut primii paşi de mâna bunicului. N-a putut merge niciodată de una singură. S-a agăţat de viaţă cu o cârjă şi a reuşit să-şi convingă semenii – întregi sau nu – că viaţa trebuie trăită cu orice preţ.
„Am trecut prin 10 operaţii, sperând să voi putea merge singură. Din păcate, operaţiile mi-au făcut mai mult rău decât bine”, spune femeia.
I-a ierat pe medici pentru neputinţa lor şi nu se mai întreabă de mult de ce tocmai ea a trebuit să plătească un asemenea preţ. Şi-a văzut de viaţă ca oricare altul. A terminat liceul şi s-a înscris la facultate.
„M-a atras întotdeauna tot ce ţine de minte şi de suflet. Aşa că am ales Psihologia. În 2003, am dat examen de admitere la Universitatea Bucureşti şi am intrat. Am studiat 3 ani. Când n-am mai avut bani, am fost silită să renunţ. Este marele meu regret. Dar sunt încă tânără şi ştiu că, într-o bună zi, o să-mi împlinesc visul. Sunt o optimistă fără leac!”, spune deveanca.
Viaţa pe pipăite
Florin are ochii albaştri – pentru cine are curajul să-l privească în ei. La 9 luni, a căzut din pat. Abia atunci, părinţii şi-au dat seama că nu vede nimic. A învăţat să se orienteze altfel decât cei care pot cuprinde cu privirea drumul din faţa lor. A ajuns la şcoală, a învăţat alfabetul Braille şi, mai târziu – o meserie.
„Am făcut o şcoală de arte şi meserii, cu profilul perii şi cartonaj”, explică tânărul.
Nu spune despre el că ar fi diferit de restul lumii. Şi nici nu pare. Se descurcă singur prin toată casa. Face curăţenie, pune rufele la uscat şi uneori, chiar găteşte.
„Sigur că se mai întâmplă şi accidente. Câteodată, îmi ‘ciupesc’ degetele cu cuţitul, când tai legumele, de exemplu. Dar asta nu-i o tragedie”, spune bărbatul, zâmbind.
Povesteşte că nu-i trebuie mai mult de 3 zile să înveţe să se orienteze într-o casă nouă sau să înveţe drumul de acasă până la magazin.
„N-am avut niciodată un baston. Cât am fost copil, mama mă însoţea peste tot, de teamă să nu mă accidentez. N-am păţit niciodată nimic. Mi-am dezvoltat foarte bine alte simţuri – auzul şi pipăitul. Ştiu când trec pe lângă un copac sau pe lângă un stâlp. Nu mi-e greu să fac diferenţa. Oricum, bastonul nu te ajută foarte mult, dacă nu ştii să te orientezi. Batonul nu te conduce. Tu trebuie să-l conduci pe el”, lămureşte Florin.
Cu echilibrul şi optimismul lui a cucerit-o pe Roxana. Iar ea l-a convins s-o ia de nevastă cu firea liniştită şi cu ambiţia-i fără margini. Chiar dacă nu i-a văzut chipul niciodată, o recunoaşte dintr-o mie. După cum păseşte ori după cum respiră – explică bărbatul.
David
De 7 luni, Roxana şi Florin sunt părinţi. David e cel mai bun lucru din viaţa lor. S-a născut prin cezariană şi este un copil sănătos. A moştenit zâmbetul mamei şi e curios de tot ce mişcă în jurul lui.
„Nu mi-a fost greu să duc sarcina la bun sfârşit. David a avut peste 3 kilograme la naştere şi 50 de centimetri. E un copil sănătos şi nu a existat niciun risc să-mi moştenească boala, pentru că nu este ereditară. Am avut noroc să găsesc un medic care a mai avut o pacientă cu probleme la fel ca ale mele. Acesta a fost şi motivul pentru care am decis să ne stabilim la Deva şi nu la Bucureşti, după ce ne-am căsătorit”, explică Roxana.
Maladia de care suferă o împiedică să-şi poată plimba copilul în cărucior.
„Nu putem ieşi din casă decât toţi trei, pentru că avem nevoie unul de altul. Eu am nevoie de sprijin, iar soţul meu, de orientare. Pe copil îl purtăm în portbebe. Căruciorul ne-ar fi foarte greu să-l împingem”, spune femeia.
„Poate alţii ne văd diferit!”
Roxana şi Florin sunt modele care dau speranţă celor din jurul lor. Dau putere, curaj şi inspiră. Nu se vaită şi nu-şi plâng de milă. Ba dimpotrivă. Sunt convinşi că trăiesc o viaţă cât se poate de normală. Cu un singur of. Şi-ar dori să muncească.
„Am încerat să ne angajăm, dar nimeni nu-şi asumă responsabilitatea de-a avea sub supraveghere persoane cu dizabilităţi. Am luat legătura cu mai multe asociaţii şi fundaţii care apără drepturile şi interesele celor ca noi, dar nici acestea n-au reuşit să ne găsească un loc de muncă. Angajatorii români sunt încă sceptici. Nu au încredere că şi noi suntem în stare să realizăm anumite activităţi – şi, uneori, poate că le facem chiar mai bine decât alţii. Aşa că ‘şanse egale pentru toţi’ rămâne, în continuare, doar un slogan”, este de părere Roxana.
Soţii Trandafir nu văd nimic special în traiul lor. Locuiesc într-o garsonieră închiriată şi câştigă 2.400 de lei lunar – din indemnizaţiile de handicap şi din alocaţia copilului.
„Poate alţii ne văd diferit. Noi – nu!”, spun ei, gândind că sunt atâţia care renunţă prea uşor la viaţă. Ar vrea să le poată explica tuturor propriile lor trăiri, propriile stări şi experienţe. La urma urmei, nu le lipseşte nimic în viaţa asta. Doar echilibrul fizic ori vederea. Dar asta nu-i împiedică să-şi facă planuri şi să se gândească la viitor – la tot ce-i mai bun pentru copilul lor.
„Ne dorim ca David să poată face tot ce n-am făcut noi. Să înveţe să zboare nu doar cu avionul. Să poată vedea lumea nu doar cu gândul. Să construiască totul cu propriile mâini şi să nu-şi piardă niciodată încrederea în forţa lui”, încheie Roxana.
