Raiul ascuns din Munţii Şureanu: Fundătura Ponorului

În grupa muntoasă a Munților Șureanu-Parâng-Lotrului, pe teritoriile comunelor Baru, Boșorod, Bănița, Orăștioara de Sus și Pui se află un paradis foarte puțin știut și umblat de turiști, accesibil doar cu maşini de teren. Fundătura Ponorului se află pe teritoriul Parcului Național „Grădiștea Muncelului-Cioclovina”, având în apropiere unele dintre cele mai frumoase atracţii ale județului Hunedoara: Complexul carstic Ponorâci-Cioclovina, peșterile Tecuri şi Șura Mare (a patra din ţară, ca mărime). Cine ajunge aici trebuie să ştie că se află aproape de situl fosilifer Ohaba-Ponor, dar şi de Peștera Bolii, Cheile Crivadiei, plus cetăţile dacice Sarmizegetusa Regia, Costești, Blidaru şi Luncani-Piatra Roșie.

Apele Ponorului adapă vitele muntenilor

Splendoare în iarbă: ponoarele dacice

Șoseaua leargă de la Haţeg spre sud-est, către Ponor, pe un drum de pământ și piatră, mărginit de buzele roşii-aromate ale frăguţelor, care ne fac cu ochiul din umbra pădurilor de fag. Apoi pădurile de fag rămân în urmă şi-n locul lor, pe marginea drumului, apar pinii cu trunchiurile înalte, cu muguri încă tineri. Ici-colo, în poienile verzi ale raiului, câteva vaci pasc alene. Apoi drumeagul coboară către afunduri întunecoase luminişuri acoperite de mlaştini şi trestii, când începe. De aici drumul începe să urce iar, spre pustăţile doar închipuite ale munţilor Şureanu. Apoi un luminiş taie drumul şi la să să se vadă, în dreapta, două locuinţe de vară. Fundătura e la o aruncătură de băţ, aşa că porneşti pe potecă, pe lângă gardul din pari de lemn, un soi de hotar între sălbăticie şi civilizaţie. Flori multicolere, adevărate flăcări violet pe lujerele verzi, dar şi tufe stranii de de chiparos pitic umplu poienile. Casele nelocuite, par să te privească îndelung, prin hăurile negre ale ferestrelor, ca nişte fiinţe fantastice.

Femeile Ponorului - amazoanele din inima Daciei

Ponorul – şarpele de apă

După numai câteva minute de umblat pe poteci, fundătura se deschide splendidă, cu Ponorul, unduind straniu, ca un şarpe întunecat întinzându-şi pieile brune sub soarele pârguit al lunii august şi pierzându-se în inima fantastică a unei stânci. Cărarea coboară, apoi, până jos, în poiana cu iarbă moale. A plouat mult până acum, iarba e grasă şi moale, iar râul şiroieşte neobosit în albia lui străveche. Dincolo, în capătul fundăturii, se mai zăresc câteva case. Şi ele par pustii. Una singură are-o dâră de fum şi te întrebi cine-o fi acela care locuieşte acolo, singur şi rupt de lume, înfruntând pustietatea. Peisajul acesta de-o frumuseţe copleşitoare, parfumată de miresmele sfârşitului de vară, are în el ceva trist, de sfârşit de lume. Doi cai şi călăreţii lor se apropie şi, după ecoul vorbelor subţirtice care răsună până-n capătul văii, îţi dai seama că sunt două femei. Eşti în inima vechii Dacii, iar femeile îndeamnă caii să treacă apa. Animalele, cu greabănul lor mare şi lat, se opintesc, iar apoi, la pas, trec mai departe, până ies din bătaia privirii şi, undeva în capătul văii, fac câinii să latre.

Nana Armina, în pragul casei sale singuratice

Casa de dincolo de neguri

Casa din care iese fum e a nanei Armina. E înfiptă în mijlocul poienii şi de pe hornul ei iese fum. În depărtare, însă, „bat” câinii, aşa că te strecori tiptil, cu gând de întoarcere: spre partea stângă a văii e un drum ce-ar ocoli dulăii. Însă ca să ajungi acolo, trebuie să treci de un câine mare, ciobănesc, pe care nici nu l-ai văzut de prima oară. Lătratul câinelui o scoate pe nana Armina din casă. Femeia iese şi ceartă cu năduf animalul: „E bătrân, are 15 ani, nu ştiu cât o mai duce-o şi el. Am zis că-l iau cu mine-n munte, la Pravăţ, măcar de s-o prăpădi pe-acolo!”, zice nana Armina, ostenită de viaţă. Are 78 de ani şi stă singură în pustietatea asta, cu Ursu şi-o scoafă cu purcei. Soţul ei a murit în urmă cu câţiva ani şi ea de-atunci se luptă cu singurătatea şi neputinţa. Stă în picioare în faţa casei, şi dreaptă, şi adusă puţin de spate, cu cămeşile ei albe înflorate cu negru. Au umblat adesea amândoi, ea şi câinele ei credincios, singuri, prin creierii munţilor, fără teamă de animale sălbatice sau neprevăzut. La întoacere, ieşirea din Fundătură e, parcă, mai scurtă. Presărată cu jderi şi căprioare care se reped din pădure, traversând drumul în goană. Dincolo de neguri, în vale se zăresc luminile civilizaţiei. Iar de la şosea, timpul prinde iar să curgă repede, lăsând în urmă, ca o poveste aproape ireală, parfumul şi tainele ponoarelor dacice.

Sălaşurile de vară din Fundătura Ponorului

Comentarii FB

comentarii




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

cinci × 3 =

ACTUALITATE
Bărbaţi surprinşi de poliţiştii locali în timp ce furau deşeuri metalice         Accident rutier pe șoseaua Călan – Hațeg         Accident grav pe șoseaua Hunedoara – Deva         Explicațiile CNAIR pentru întârzierile de pe Autostrada Lugoj – Deva         Au furat cupru din curtea S.E. Paroșeni         Pradă de mistreți, de 180 de kilograme, confiscată de polițiști         Razii la afacerile cu brazi de Crăciun         Dănuț Mocanu a ajuns adjunct la Poliția Petroșani         Mesajul şefului Inspectoratului de Poliţie Judeţean Hunedoara, cu ocazia Sărbătorii Naşterii Domnului şi a Anului Nou         Colecția SENSE pentru ocazii speciale         Accident mortal în Simeria         Falşi angajaţi ai unei firme de deratizare au obţinut 128 de lei, în urma unei „lucrări” la domiciliu         Angajata unui magazin non-stop a fost tâlhărită         Profesorul care le-a ținut elevilor săi o lecție despre famlia Ridzi a fost „achitat”         Patru monede antice au fost recuperate de Poliție         O piață din Deva se va numi a Regelui Mihai I al României         Colindători la primărie         Coroane de flori în memoria Majestății Sale Regele Mihai I         Cântecul măturătoarei de fluturi         Nicolae Furdui Iancu va colinda la Deva