Lovitură de stat sau lovitură dată de stat?

de Alexandru Dumitriu

 

Miercuri, 18 ianuarie a.c., Clubul A din București a găzduit ediția aniversară cu numărul 200 a „Cafenelei critice”. Amfitrionul Ion Bogdan Lefter, cel care a inițiat acest proiect de binevenite dezbateri culturale, a avut un invitat special: este vorba despre fostul președinte al României între 1996 și 2000, Emil Constantinescu.
Oaspetele ediției anunța în deschidere că nu intenționează să evite întrebările incomode. Și își întărise îndemnul adresat moderatorului și numerosului public prezent adăugînd că, de 27 de ani, lipsesc întrebările esențiale. Absența acestor întrebări a favorizat, pretindea dumnealui, manipularea adevărurilor. Cele privitoare la revoluție și la alte evenimente care au marcat epoca postsocialistă. Niște adevăruri pe care, mărturisese Emil Constantinescu, dumnealui le cunoaște bine. Alții, în schimb, nu vor să fie cunoscute, supunîndu-le unor mistificări primejdioase. Din acest motiv, invitatul a spus că nu se va feri de întrebări. A menționat, în glumă, că le preferă, totuși, pe cele inteligente. Între adevărurile obscure ale societății românești, fostul președinte a amintit și mineriadele, declarînd că, în ianuarie 1999, s-a petrecut nu o mineriadă, ci o tentativă de lovitură de stat. Acțiune în care, semnala categoric dl. Constantinescu, se amestecaseră și factori străini, cum ar fi KGB-ul.
Am mari rezerve legate de această gravă afirmație. În pofida disponibilității fostului președinte, nu era locul, la întîlnirea din Club A, să le enunț. Discuția a cuprins teme diferite, iar o abordare complexă a mineriadelor din 1999 risca să răpească prea mult timp. Le așez acum pe hîrtie, răspunzînd într-un fel apelului – altminteri salutar – de a pune întrebări și de a reflecta asupra unor momente din istoria noastră recentă. Așadar, subiectul însemnării este mineriada din ianuarie 1999 – de acum, iată, 18 ani –, pe care dl. Constantinescu o consideră tentativă de lovitură de stat.
Tare mă tem că dl. Constantinescu se alătură, furnizînd, cu autoritatea simbolică a funcției supreme deținute între 1996 și 2000, un asemenea scenariu, tocmai celor pe care îi incriminează că ar deforma și măslui adevărurile istorice. Eventuala miză fiind, într-o logică inofensiv-speculativă, strict personală: aceea de a-și eroiza mandatul, în care democrația ar fi fost amenințată barbar. Și, totodată, de a îndepărta convenabil atenția de la măsuri nu întotdeauna fericite, camuflate sub spectrul loviturii de stat. S-ar putea, desigur, să mă înșel. Pînă cînd istoria va demonstra ce s-a întîmplat în 1999 – deși, exceptîndu-l pe dl. Constantinescu, care deține adevăruri importante, încă nu știm precis nici ce-a fost în decembrie 1989 și nici în iunie 1990 –, îmi permit să interpretez pe cont propriu mineriada din ianuarie 1999. Propunînd, mai jos, două întrebări. Două întrebări care poate nu vor atinge standardul de inteligență scontat de dl. Constantinescu. Sper că o să respecte măcar un nivel de bun-simț.
Pentru mine, așa-zisa mineriadă din 1999 înseamnă, chiar dacă această opinie îi va deranja pe unii, ultima ipostază hotărîtă a sindicalismului românesc. Sigur, se prea poate ca, pe parcurs, să fi apărut și interese maloneste. De pildă, un defunct partid de opoziție încuraja vehement venirea minerilor în Capitală. Dar o retrospectivă coerentă a acelei mișcări minerești ridică destule semne de întrebare în privința caracterului ei ocult. Să o luăm, elementar, cu începutul: înainte de a porni voinicește spre București, minerii Văii Jiului, oricum împuținați după ce mulți depuseseră în anii din urmă cereri de disponibilizare – un amatoristic și diversionist plan de reformă ticluit de guvernul Ciorbea –, au stat aproape două săptămîni în grevă la Petroșani, protestînd împotriva închiderii minelor Dîlja și Bărbăteni și așteptînd, în acest răstimp, ca reprezentanții puterii să discute cu ei. Nu se poate spune că n-au fost luați în seamă: pe defileul Jiului s-au improvizat baricade din pietriș, stabilopozi, utilaje dezafectate, pentru a se contracara o părăsire aventuroasă a Văii. Prin urmare, despre ce tentativă de lovitură de stat vorbim? Una în care dialogul solicitat vreme de două săptămîni de la Petroșani este respins cu o cinică indiferență de autorități, singura reacție a acestora fiind blocarea defileului, ca nu cumva pe mineri să-i apuce dorul de ducă spre Capitală? Și cum să nu-i apuce din moment ce puterea a inflamat de zor spiritele, printr-o vinovată nepăsare? Îmi pare rău, dar aceasta nu mai poate fi socotită lovitură de stat, ci ireponsabilitate de stat. Pentru că revendicările minerilor erau, cele mai multe, foarte serioase și, dincolo de viitorul Văii Jiului, vizau baza energetică a țării. Firește, nu toate doleanțele puteau fi duse la îndeplinire. (De la un punct încolo, pe fondul apatiei autorităților, apăruseră și pretenții exagerate.) În orice caz, trebuiau cîntărite, cu temeinicie și realism, la masa tratativelor. Prim-ministrul de atunci, fie iertatul Radu Vasile, refuzase să primească la negocieri o delegație a minerilor. Ministrul Industriilor, Radu Berceanu, îl numea infractor pe liderul minerilor. Infractor-neinfractor, era, totuși, liderul – ales – al unei categorii socio-profesionale. Or, cred că ar fi fost înțelept să prevaleze, în acea situație tensionată, calitatea sindicală, nu cazierul. Mă îndoiesc că dialogul cu respectivul lider risca să rămînă singurul compromis din dreptul lui Radu Vasile et comp… Cînd mii de oameni sînt în stradă, se impune prudență, nicidecum teribilism sau dispreț. De altfel, la Mănăstirea Cozia, unde se deplasese grabnic, în al treisprezecelea ceas, premierul și-a potolit impulsurile intrasigente. Și aici ajung la a doua întrebare: despre ce tentativă de lovitură de stat vorbim cînd minerii răspund imediat celui dintîi prilej conciliator? Să recapitulăm: la începutul lunii ianuarie minerii declanșează acțiunea de protest din cauza închiderii unor exploatări, pornesc per pedes apostolorum spre București după două săptămîni – nu după o zi, nu după două, nu după trei – de revoltă la Petroșani în care puterea îi ignoră arogant, produc demisia de onoare a ministrului de Interne, Gavril Dejeu, și, cînd Radu Vasile binevoiește, într-un tîrziu, să discute cu căpeteniile sindicale, la Cozia, se întorc cuminți în Valea Jiului. Poate mă încearcă opacitatea, însă nu văd nici o tentativă de lovitură de stat în desfășurarea aceasta. O lovitură de stat aș putea vedea mai degrabă, cu îngăduința dlui. Constantinescu, în decizia de a se trage pe linie moartă cîteva mine dintr-o zonă monoindustrială, zonă care asigura un potențial energetic semnificativ. Astăzi, cînd mineritul Văii Jiului, trecut prin restructurări uriașe, s-a prăbușit, protestul din 1999 își conturează, bănuiesc, măcar o fărîmă de îndreptățire sindicală. În rest, manoperele KGB vehiculate foarte ferm de fostul președinte or fi existat, cine știe, la nivel organizatoric, mai ales la Costești, unde s-a spus adesea că minerii folosiseră tactici militare. De aceea, scriam că pe parcursul marșului minerilor spre Capitală este posibil să se fi produs anumite intervenții conspiraționiste de natura celor descrise de dl. Constantinescu. Este posibil. Forțele mobilizate să stăvilească avansarea minerilor s-au comportat suspect de vulnerabil. Și pe defileu, în prima ciocnire, și la Costești. Pe defileul Jiului, minerii au ripostat primitiv, ca în Evul Mediu, aruncînd pietre din terasamentul căii ferate și prăvălind bolovani. La Costești, au încercuit trupele Jandarmeriei. Și totuși, cu sau fără sprijinul strategic al KGB, minerii s-au oprit pentru negocieri, obținînd unele satisfacții și promisiuni, cu care au făcut împăcați cale-ntoarsă. Satisfacțiile și promisiunile dobîndite se vor dovedi, curînd, efemere. A urmat, în februarie 1999, ultimul iureș al minerilor – anemic ca participare muncitorească, față de cel din ianuarie –, sfîrșit la Stoenești, unde un ortac și-a pierdut viața. Aici pot spune că mi s-a părut o mișcare necugetată a comandamentului sindical. În care nu neapărat nevoile oamenilor erau prioritare. Despre aceasta poate cu alt prilej.
Revin la mineriada din ianuarie. Aș fi fost dispus să accept tentativa de lovitură de stat exprimată de dl. Constantinescu dacă minerii nu așteptau două săptămîni la Petroșani înainte de a se îndrepta spre București, căutînd, în această perioadă de protest pașnic, căi de dialog. Aș fi fost dispus să accept tentativa de lovitură de stat dacă delegația minerilor era primită de premierul Radu Vasile. Și, în fine, aș fi fost dispus să accept spusele lui Emil Constantinescu dacă minerii nu se calmau după negocierile de la Cozia. Sînt dispus să accept ideea implicării unor structuri ascunse în confruntările de pe traseu. (Și prin acele structuri nu înțeleg mîțele capturate de mineri la Costești, din curțile sătenilor, pentru a le da de lucru cîinilor-lupi ai jandarmilor!) Mă întristează și condamn toate violențele comise de mineri. Tatăl celui mai drag prieten al meu a fost acolo, la Costești, în prima linie, cadru-militar, și a suferit leziuni cumplite, care l-au obligat la o lungă convalescență. Însă nu pot neglija dreptul minerilor de a-și apăra locurile de muncă. Și, de la aceste locuri de muncă dintr-o zonă, repet, monoindustrială, nu pot ocoli dreptul – oricît de patetic ar părea – de a-și apăra familiile, ortacii, meseria, orașele și, în definitiv, demnitatea.
Nu cred că mișcarea din ianuarie 1999 a fost, în ansamblu, o tentativă de lovitură de stat. Și mă întreb dacă această acțiune pe care o consider sindicală n-a fost cumva efectul unei lovituri date de stat mineritului. N-ar trebui pierdute din vedere nici atitudinile profund solidare cu care segmente de populație deloc insignifiante au însoțit – moral – marșul minerilor. (În Gorj și Vîlcea, chiar fizic.) Oare nu și puternice nemulțumiri economico-sociale îi convinseseră pe mulți de justețea cauzei minerești? Sau funcționa numai o contaminantă inconștiență anarhică?
Dezinformările care au învăluit și dinspre putere și dinspre opoziție mineriada nu pot mușamaliza realitatea primordială: închiderea unor exploatări. De atunci și pînă azi, mineritul Văii Jiului și mineritul românesc în genere a fost lichidat sistematic. E, de aceea, deplasat și incorect să se bagatelizeze dimensiunea socială și economică pe care a conținut-o mineriada din ianurie 1999. Închei scriind, cu toată deferența, că n-ar fi rău ca, din cînd în cînd, dl. Constantinescu însuși să-și pună unele întrebări. Nu de alta, dar avînd impresia că ar stăpîni riguros adevărurile postsocialismului, nu e exclus ca această certitudine să-i mai joace și feste.

Comentarii FB

comentarii




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

15 + cinci =

ACTUALITATE
S-au răsturnat cu mașina în Strei         Mașină condusă de un minor         Băut și fără permis auto, la volan         Cristian Litera a fost condamnat pentru amenințare și violențe         Restricții pe Drumul Național 76 Deva – Brad. Au loc lucrări la Autostrada A1         Mesajul dur al lui Train Berbeceanu, la patru ani de la arestarea sa         Lecție de viață. Povestea Roxanei Irimia, tânăra pictoriță fără mâini         Despre fericire și nu numai…         Petrecere de Haloween la bibliotecă         Accident rutier grav pe șoseaua Petrila – Jieț         Vagonul unui marfar a fost distrus într-un incendiu, la Simeria Triaj         Achitări în dosarul DIICOT al oamenilor de afaceri din Geoagiu, după un deceniu de anchetă și procese         A murit scriitorul hunedorean Eugen Evu         good.bee Credit sprijină „Finanţarea echitabilă pentru toţi!”         Viceprimarul din Bănița a fost condamnat. Rechizitoriul accidentului în care a murit un motociclist         Brandul Sense lansează campania aniversară „10 ani de modă românească”         Uniunea Națională a Notarilor Publici din România – Ziua Porţilor Deschise         Premierul Mihai Tudose se va afla într-o vizită de lucru în Hunedoara         Sentință definitivă pentru bătăușii din centrul Devei         Jandarmii montani au fost testați în Cheile Tăii