DESTINE EXEMPLARE. Octavian Bogdan, sudorul fără picioare, care a ajutat mii de hunedoreni

Era un băiat de numai 19 ani, când şi-a pierdut picioarele şi de de atunci n-a mai fost acelaşi om. Un accident stupid de muncă: tamponul vagonului încărcat cu şutaje (capetele laminatelor) pe care nu l-a văzut la timp, l-a lovit mai întâi în cap, aruncându-l pe şine. 

Avea să afle din procesul verbal, câteva săptămâni mai târziu, că lovitura l-a aruncat la trei metri distanţă. Apoi roţile vagonului i-au tăiat piciorul drept sub genunchi. I l-au tăiat cum ai tăia o felie de unt cu lama unui cuţit fierbinte. Într-o fracţiune de secundă atâta i-a mai trecut prin minte: să-şi tragă picioarele de sub roţi. A mai apucat să ferească doar al doilea picior, însă „dintele” rotat al trenului i-a retezat şi piciorul stâng şi l-a lăsat fără talpă. Dacă l-a durut? „O, nu! De fapt, în primele secunde n-am simţit nimic. Nici măcar nu mi-am dat seama ce se întâmplase. Am încercat să-mi trag picioarele, am lovit cu ele în piatră şi atunci am văzut că unul dintre ele atârna aşa… Apoi am văzut osul. Osul acela alb… Atât de alb, încât nu poate fi descris! Între timp, nişte colegi au văzut ce se întâmplase şi au sărit repede să mă ajute. Era unul într-o pufoaică, nu ştiu nici azi cine a fost… Stătea cu spatele la mine şi îmi ţinea picioarele în sus. Ştiu doar că mi-au legat repede piciorul cu cureaua mea, pe care mi-au luat-o de la brâu, ca să oprească sângele, celălalt picior l-au legat cu un fular, iar apoi m-au dus la spital. Am fost conştient până am intrat în sala de operaţii. Tot timpul conştient. După aia, n-am mai ştiut nimic”, îşi aminteşte Octavian Bogdan.

Să dai picioarele pe-o pereche de aripi

Când s-a trezit în salonul de spital era un alt tânăr. Însă tragedia care-i tăiase picioarele, nu reuşise să-i taie şi aripile entuziasmului tinereţii sale. Cum a fost în stare să se mişte, s-a apucat să confecţioneze nişte colaci din tifon. Pe colacii aceia şi-a pus „bonturile picioarelor” şi-aşa a început să meargă. Să meargă sau să se târască, mai degrabă. Pe spaţiul mic al patului Octavian Bogdan învăţa acum să meargă pentru a doua oară. Se născuse cumva din nou şi parcă avea şi mai multă putere: „Era primăvară, auzeam tinerii trecând pe străzi şi cântând, în pas de defilare şi mă gândeam că şi eu voi fi într-o zi, în curând, lângă ei”, mărturiseşte hunedoreanul. Niciodată nu s-a simţit zdrobit, niciodată nu a căzut în depresie din cauza stării jalnice în care ajunsese? Totuşi, să-ţi pierzi ambele picioare nu e chiar de ici-colea. „Nu. Niciodată”, spune senin, zâmbind cu toată faţa lui de copil care a uitat să mai îmbătrânească. Ăsta a fost aluatul din care l-a făcut pe el Dumnezeu şi, poate că tocmai tăria aceasta lui, i-a pus în spinare o cruce atât de grea. Ce să facă un tânăr ca el fără picioare? „Când a venit tata la spital şi m-a văzut m-a încurajat. Nu mi-a zis nimic… Dar după aia ştiu că a mers acasă şi a plâns…”, spune Octavian Bogdan. Mama, săraca, s-a îmbolnăvit de inimă. Dar hunedoreanul nu s-a lăsat.

„Sudam şi din picioare, şi culcat”

Era tânăr şi, cum era firesc, chiar şi fără picioare nu-şi putea gândul de la o viaţă fără dragoste şi fără  căldura unei familii. „Am mai corespondat eu, aşa, cu câteva fete… Totul era bine, până când aflau că eu am problema asta cu picioarele. Din momentul acela relaţiile se răceau întotdeauna”. E drept, recunoaşte Octavian Bogdan, că după vreo câţiva ani a început şi el să creadă că nimeni n-o să-l vrea. Că dacă aşa i-a fost lui scris, atunci n-are decât să rămână singur. Tocmai când se aştepta mai puţin, însă, în viaţa lui a apărut o fată. „A fost ceva cu totul întâmplător. Eu mă dusesem în vizită la cineva şi ea era acolo. Aşa ne-am întâlnit. Apoi am mers împreună la film, ea a rămas la mine şi… n-a mai plecat niciodată. A rămas să fie soţia mea. Suntem împreună de aproape 45 de ani”. Zice că fără Aurora nici nu ştie ce-ar fi făcut. Cum ar fi trăit. A fost îngerul vieţii lui şi femeia care i-a dăruit patru copii. Însă nici el n-a stat degeaba. Înainte de a rămâne fără picioare fusese sudor. Apoi, un an a stat acasă. Şi-a făcut rost de proteze şi a început să umble din nou. În cele din urmă s-a întors la serviciu, printre colegii săi. „Tot ca sudor m-am întors. Sudam şi din picioare şi culcat, cum era nevoie. Încă, uneori, şeful ne spunea: «Măi, eu mai multă încredere am în voi, ăştia handicapaţi». Ceilalţi colegi mai mergeau la câte un şpriţ, dar noi nu aveam unde merge, aşa că eram totdeauna în atelier.

De ce se teme un om puternic? De şomaj

Şi nu i-a fost frică niciodată, în toată viaţa asta a lui? Ba da, i-a fost. După ’90, începuseră disponibilizările, iar hunedorenii care aveau câte o infirmitate aveau să fie, de acum, primii pe listă. Cu toate astea, Octavian Bogdan nu şi-a pierdut serviciul. Era prea aşezat, prea muncitor şi prea serios, încât vreun şef să vrea să scape de el. În schimb, şi-a mai luat un „job” unde a muncit cu drag şi cu pasiune: „În ’90, imediat după Revoluţie, eu şi cu două doamne de la Deva am vrut să înfiinţăm o asociaţie pentru persoanele cu handicap. M-am gândit că, dacă fiecare dintre noi are nevoie de ajutor în felul lui, poate că ne-ar fi mai uşor dacă ne-am ajuta unul pe altul. Aşa am pornit la drum”. Au urmat luni şi ani de muncă grea pentru Asociaţia pentru Persoanele cu Handicap, zeci şi sute de proiecte, vizite la domiciuliu, consiliere, concursuri sportive, ieşiri la iarbă verde, colecte şi donaţii de alimente, haine, cărucioare. 

A stricat şase maşini Trabant cărând ajutoare

După amiaza sau noaptea Octavian Bogdan mergea la serviciu, ca sudor, iar mai târziu ca paznic la o staţie de pompe, schimburile doi şi trei, iar ziua umbla pe coclauri cu trabanturile lui, vreo cinci sau şase pe care le-a făcut praf, alergând pe la oameni cu pachetele. „Ne-am mutat de multe ori, că nu aveam un sediu al nostru. Aşa că umblam de colo-colo în Deva, până când am obţinut o sponsorizare de la Combinatul Siderurgic”, explică hunedoreanul. Au mai urmat ajutoare şi de la alte companii locale, aşa că, dacă în ’94 membrii asociaţiei nu aveau un leu în buzunar, în câţiva ani, după multă muncă şi umblătură, deveniseră proprietari în clădirea lor, ba chiar aveau acum şi spaţiu de închiriat. Cât a fost de muncit, numai Dumnezeu ştie. Dar Octavian Bogdan şi echipa lui de sufletişti nu s-a lăsat. 3.800 de hunedoreni făceau acum parte din asociaţie, aşa că avea pentru cine să lupte. „În perioada aia veneau olandezii cu ajutoare. Era o doamnă, Weringa, care şi-a implicat şi familia. Multe transporturi a făcut la noi! Veneau cu camioanele pline cu de toate. Ţin minte că odată au venit cu o maşină plină cu conserve, pateuri, conserve de carne. Obţineam şi cărucioare, prin intermediul unor biserici creştine. După aceea olandezii s-au retras. Au spus că nu vor mai veni la Hunedoara, ci vor merge, de acm, în Republica Moldova şi Africa, unde era mai multă nevoie. Iar noi am rămas să ne descurcăm singuri”, spune hunedoreanul. Şi s-au descurcat.

Job-uri pentru zeci de persoane cu handicap

Alături de doamnele inimoase cu care a lucrat, Octavian Bogdan a reuşit să deschidă două ateliere protejate, destinate câtorva zeci de persoane cu handicap pe care, altfel, nu le-ar fi angajat nimeni. Fac obiecte de artizanat sau distribuţie de papetărie: „Păi şi cum conduc maşinile, dacă nu au picioare?”, întreabă, nu o dată, clienţii. Au autoturismele adaptate şi sunt luptători. Altfel, probabil nici n-ar fi putut să deschidă, împreună cu Felicia Oprişan, un centru chiar în inima Hunedoarei, într-o clădire unde funcţiona vechea maternitate a oraşului, devenită apoi staţie de pompe şi, mai târziu, magazin de pompe funebre. Astăzi, Octavian Bogdan, e un om împlinit: tată, bunic, fostul preşedinte al Asociaţiei Handicapaţilor Neuromotori din judeţul Hunedoara a lăsat loc celor mai tineri: Eugenia Codrea este preşedinta organizaţiei pe care cândva o conducea hunedoreanul fără picioare. Iar el, cel care tocmai a stat patru luni la pat şi n-a mai crezut că va merge vreodată, a fost martorul unui nou miracol: la aproape 70 de ani, a învăţat să meargă din nou. Octavian Bogdan s-a născut pentru a treia oară. La cea de-a treia sa (re)naştere l-au ajutat cârjele şi soţia, cea care l-a îngrijt mereu. Şi, mai ales Dumnezeu, care are felul lui tăcut de-aţi da câte o lecţie, pentru ca apoi să te ridice în braţe şi să te poarte tot restul vieţii pe propriile tale picioare.

Comentarii FB

comentarii




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

6 + 5 =

ACTUALITATE
Șeful Poliției Hunedoara despre cazul polițistului ucis în gara suceveană         Traian Berbeceanu, despre cazul șocant al polițistului ucis în gara suceveană         Accident pe Calea Zarandului         Adolescentă înșelată pe stradă         Prins la furat de cărbune         Căutări în noapte. O tânără s-a rătăcit în Masivul Retezat         Parada portului popular. Centrul vechi al Hunedoarei a fost animat de pădureni         Restricții pe drumurile Hunedoarei         Avertizare meteorologică         Statuia Regelui Ferdinand I, de la Orăștie         Accident rutier la ieșirea din Petroșani         Motociclist rănit într-un accident         Un tânăr s-a prăbușit cu parapanta la poalele Retezatului         Calendar rural. Zile de muncă și zile de sărbătoare         Soarta Cimitirului celor uitați de pe șantierul autostrăzii Lugoj – Deva         Ziua Porților Deschise la Castelul Corvinilor         Dosarul morții lui Darius Șendroiu a ajuns în instanță         Oameni de lângă noi. La o șuetă cu scriitoarea Silvia Beldiman         Numire la Prefectură. Dorel Bretean (ALDE) este noul subprefect al județului Hunedoara         Trei ani de la înființarea postului de jandarmi din Vața de Sus