Tradiţii mitico-religioase în Ajunul Crăciunului

* Consultant de specialitate, Marcel Lapteş, etnolog

Însumând o multitudine de credinţe şi practici, Ajunul Crăciunului pregăteşte comunitatea pentru marele eveniment de sfârşit de an – Crăciunul, Naşterea lui lisus Hristos

Ajunul Crăciunului este patronat de Moş Ajun pe care cercetătorii îl identifică fiind un zeu în Panteonul românesc, ajuns după un an (365 de zile) la vârsta bătrâ­neţii şi morţii, frate mai mic cu Crăciun sărbă­torit la 24 decembrie. În legendele vechi se spune că Maica Domnului, cuprinsă de durerile Fa­cerii, cere adăpost lui Moş Ajun, care, spu­nând că-i sărac o refuză dar o îndrumă la fratele mai mare, cel bogat, Moş Crăciun. Crăciun a fost identificat fiind o zeitate precreştină, un zeu solar, sinonim cu Saturn la romani şi Mithra la persani. El este în esenţă începutul unui ciclu de sărbători de renovare a anului ce vine. Dacă în prezent Ajunul şi apoi Crăciunul propriu-zis, funcţionează mai mult ca sărbătoare a copiilor, a celor tineri (în obiceiul colindatului), „Crăciunul bătrânilor” mai păstrează în sincretismul său folcloric o interferenţă de tradiţii, datini şi obiceiuri, prezente masiv în cadrul sărbătorii, cu rădăcini arhaice şi cu multe ajustări creştine.

Moş Ajun şi Moş Crăciun

Moş Ajun şi Moş Crăciun sunt doi moşi care se aseamănă unul cu altul ca doi fraţi gemeni, ca două picături de apă; sunt bătrâni cu bărbile albe până la pământ, amândoi buni şi darnici, scoţând din traiste nuci, pere, mere, covrigi, colaci, bomboane, încât mentalul modern aproape îl confundă, ca fiind una şi aceeaşi persoană. Dar în satele hunedorene bătrânii fac o distincţie clară între Ajun şi Crăciun. „La Ajun începe sfânta sărbătoare a Naşterii, ne spune moşul Gheorghe Buştea din Dumbrăviţa, că atunce i-a dat Maicii Domnului voie Crăciun să nască în iesle la grajdurile lui”.

În noaptea de Ajun, în Ţinutul Pădurenilor se pregătea „Crăciuniţa”, o pâine specială care se punea pe masă peste o grămăjoară de otavă. Sătenii credeau că în acea noapte va veni „calul lui Crăciun” şi va mânca din ea „ca să ne dea anul ce vine bogat şi cu noroc” (inf. Dorica Ungureanu din Lelese). Tot în Ajun se aşezau darurile pentru colindători pe masă iar merele se puneau la fereastră „să râdă la copii”. În satele din Ţara Haţegului, până aproape de noi, femeile puneau în Ajun pe masă două pâini făcute în cuptor din aluat de „grâu curat” şi un pahar de apă pentru că „se aşteaptă la miezul nopţii să vină morţii din familie şi să se ospeteze” cum ne spunea baba Viorica Corneci din Râul de Mori.

Bunul mers al vieţii

La Brotuna, Ociu şi Prăvăleni, sate ale comunei Vaţa, bătrânii puneau pe masă „o sticlă cu vinars întors să bee dracii, să se-mbete şi să lase colindătorii în pace” ne spunea Ioan Jurca din Prăvăleni. Întreaga zi a lui Moş Ajun vs. Crăciun era a practicilor apotropaice, oraculare, pentru bunul mers al vieţii şi treburilor la sfârşit de an. În satele de pe Platoul Luncanilor în special la Alun, Cioclovina, Luncani şi Ursici şi astăzi bătrânii cred că-i bine să pui mâna pe coasă, săcure, furcă sau topor „că ţi-o fi drag să lucri tăt anu’” spuneau ei.

În Ajunul Crăciunului nu-i bine să mănânci că nu vei avea noroc şi belşug la vite spuneau sătenii din satele de pe Valea Geoagiului. „La Ticera în Ţara Zarandului, ne povestea Ioan Pârva, era obiceiul ca de Moş Ajun să ieşi întâiu dis de dimineaţă cu trei surcele în mână şi în faţa porţii să zici: Bună dimineaţa la Ajun / Că-i mai bună a lu’ Crăciunu’! / Sănătate, bogătate / Că-i mai bună decât toate / apoi cu ele să aţâţi primul foc din zi.”

În satele Ţării Haţegului cu livezi întinse de meri, peri şi pruni „gospodarul se scula primul la Ajunul Crăciunului şi lua o ramură de ultoaie (pom fructifer – n.n.) şi o punea într-o vază cu apă să dea mugurii până la Bobotează”. (inf. Soca­ciu Gheor­ghe din Densuş). Pe Valea Mureşului, în satele co­munei Dobra, stuparii nu dă­deau nici un fel de produse apicole în Ajunul Crăciunului „ca să le meargă bine albinelor şi să nu fugă pe vremea roi­tului”, după spusele lui Matiaş Petru, stupar vestit în zonă.

Sarmalele fierte în Ajun, mai gustoase

Gospodinele din multe sate hunedorene cred şi astăzi că „peri­şoarele (sarmalele – n.n.) care fierb în Ajun sunt cele mai săţioase că le veghează Moşu’” (inf. Popa Nora – Boiu de Sus). Ajunul de Crăciun apare şi astăzi în satele noastre ca o explozie de bucurie şi veselie. La toate acestea se adaugă consumul unor alimente ritualice (colaci şi cozonaci în formă de cercuri – reprezentând soarele şi luna şi pomi – bradul nemuritor) o serie de excese gastronomice şi ludice, stingerea şi aprinderea luminilor (mai modern ale becurilor decorative ale bradului) precum şi unele manifestări incontrolabile de strigăte de bucurie şi urări care ne dau imaginea trecerii în alt timp.

În satele de pe Valea Streiului, la Grid, Batiz, Strei, Covragiu şi Gânţaga bătrânele sfătuiesc pe fetele de măritat ca în ziua de Ajun să măture casa până la amiază de la prag spre răsărit, spre icoane, ca peţitorii să se adune la casă, „iar de nu-ţi plac, ca să-i alungi, să nu arunci gunoiul afară până după sărbători” (inf. Şerbescu Elena-Grid).

Aflarea ursitului

În noaptea Ajunului de Crăciun în satele hunedorene se petreceau ritualuri de tip oracular care alături de magie exprimau dorinţa obţinerii sporului, norocului, puterii de muncă, atât de dorite în noul an. La Hărţăgani, baba Victoria Demian ne spunea că în trecut „fetele mari ce-şi aşteptau soţii îşi puneau sub perină în noaptea de Ajun de Crăciun trei fire de busuioc depărtate unu’ de altu, de să uneau tăte, când să uita sub perină, în tri luni îşi găsea bărbatu’ şi să luau”.

Tot ea ne spunea „că-i bine ca la Ajun noaptea bărbaţii să viseze grâu şi cucuruz că în anu’ ce vine vor umple multe care”. În satele Cimpa, Jieţ, Dobreşti şi Răscoala din Ţinutul Momârlanilor bătrânii cred şi astăzi că în ajunurile Crăciunului şi Bobotezii de intră mai întâi un bărbat în casă, oile vor face berbecuţi, de intră-ntâi o femeie atunci or făta numai mioare” (inf. Dumitru Gălăţeanu – Jieţ).

La Hăşdău din Ţinutul Pădurenilor, înv. Lucaciu Elena ne spunea că „bunica sa punea în noaptea de Ajun mai multe mâncăruri de sărbătoare în târnaţ sub fereastră, iar fetele de măritat vegheau, căci noaptea vine ursitorul şi gustă din mâncare şi atunci îl vede pe fereastră şi va şti cine-i flăcăul ei”. La Coroieşti, din Sălaşu de Sus, în ziua de Ajun a Crăciunului, bătrânii tăiau un măr roşu, de era viermănos atunci merii din livadă erau „atacaţi” în anul viitor, de era bun merii vor fi încărcaţi (inf. Sonia Mânja).

În noaptea de Ajun există credinţă că „cerurile se deschid” iar în această noapte animalele vorbesc între ele „despre Domnul Hristos ce s-a născut între ei şi cum l-au încălzit cu suflarea lor” după cum credea mătuşa Solomie Buştea din Dumbrăviţa.

Toate aceste tradiţii şi obiceiuri aveau menirea să atragă fertilitatea şi bogăţia în gospodăriile şi pe ogoarele sătenilor. Ajunul – prima treaptă a Crăciunului – anticipa prin aceste manifestări simbolice noul an agrar, „anul tânăr” din marele circuit al vieţii.