În urmă cu câteva decenii aproape toţi hunedorenii respectau postul Crăciunului cu stricteţe, aşa că sosirea sărbătorilor era o adevărată desfătare gustativă!
Când vine vorba de bucătăria de iarnă a bunicilor noştri, trebuie să ne amintim că pentru ei hrana era o simplă necesitate, pentru supravieţuirea de zi cu zi, în condiţii de muncă grea, care făcea necesar un aport consistent de proteine, vitamine şi minerale. Astfel, fie post sau „frupt”, primele pe lista de bucate şi nelipsite de la orice mese erau legumele, proaspete, uscate sau murate. Şi, pentru că fiecare gospodărie avea animalele ei, în perioadele „de dulce” pe masă se adăugau lactate (lapte şi brânzeturi), dar şi ouă. Mămăliga era, şi ea, nelipsită, iar pâinea, de obicei preparată în cantităţi mari sâmbăta, ca să ajungă pentru întreaga săptămână, era făcută din cerealele cultivate pe terenurile proprii: cel mai adesea, grâu, în combinaţie cu secară sau chiar ovăz. Prepararea pâinii le răpea gospodinelor câte o zi întreagă.
„Lumea o-nnebunit astăz’ după mâncare tot mai bună!”
Postul Crăciunului, mai uşor decât cel al Paştelui, era păstrat cu sfinţenie. „Da, foarte mult diferă mâncările de-acuma de mâncările de-acum şaizăci de ani, foarte mult diferă. Acu, dacă-i dai cuiva aşa ceva zâce că eşti strâcat la cap, eşti nebun. Zâce că eşti prost, că eşti cel mai înapoiat om… Lumea toată o-nnebunit astăz’ după mâncare tot mai bună! Diferite gusturi să fie… Păi, da, nu tot în stomacu’ ăla mere?”, se întrebaVinereana Vasiu într-unul dintre volumele-reper pentru bucătăria hunedoreană, „Vorbe şi bucate din Ţara Haţegului”. În timpul postului Crăciunului oamenii se mulţumeau cu foarte puţin: un pumn de fasole, varză, murături, ciorbe de legume uscate, iar singurele dulciuri la îndemâna copiilor erau prunele uscate sau magiunul, dovleacul copt, nucile şi alunele. În loc de pâine se mânca mămălică rece, dar mai ales caldă, cu ulei sărat de seminţe de dovleac. Fasolea verde era opărită cu sare şi pusă la uscat la soare, iar apoi adunată în săculeţi şi depozitată în podurile aerisite, pentru a fi păstrată şi de-a lungul săptămânilor de iarnă. În perioadele cu dezlegare (şi, mai ales dacă aveau de unde) hunedorenii consumau peşte. După cele şase săptămâni de post, când consumul de carne era permis din nou, la sfârşitul postului Crăciunului, hunedorenii mâncau mai ales porc: muşchi, cârnaţi, slănină, caltaboşi şi sângerete.
Găină cu locşă şi scovergi cu magiun
Supa de găină cu „locşă” (tăieţei) se consuma cu un delicios sos de usturoi sau pătlăgele, cunoscute şi ca părădaici. O altă mâncare obişnuită zilelor mai speciale era tocăniţa: „muietoare cu carne”. Muşchi şi coaste cu os, puse la prăjit cu ceapă, roşii, sare şi piper, la care se adăuga un rântaş, iar ca garnitură, „crăstăveţi”. Printre dulciurile de demult se numărau şi scovergile prăjite, nimic altceva decât binecunoscutele clătite, atât de căutate şi astăzi de amatorii de bunătăţi, pe care copiii din satele hunedorene le mâncau cu magiun (dulceaţă de prune) sau cu umplutură de brânză. Plăcintele şi melcişorii cu vanilie erau şi ele, la loc de cinste la capitolul bucuriile copilăriei. Mâncăruri precum perişoare cu păsat (sarmale), curechi cu perişoare, curcubete (dovleac sau bostan alb) cu lapte (mâncare destinată mai mult copiilor), iuţani în laboş, lictar (fiertură) de prune sau cocoradă făceau, şi ele, deliciul sărbătorilor de iarnă.
Aite şi peşti de pârâu, afumaţi
De Anul Nou nimeni nu mânca deloc carne de pui sau de găină, de frică să nu „râcâie” şi să „dea înapoi”, ca găina. În schimb se mâncau „aite” (răcituri), făcute din carne de porc şi usturoi din belşug. Peştii de pârâu afumaţi şi marinaţi, cu foi de dafin, bulion, usturoi şi oţet, umpleau şi ei cămările hunedorenilor care aveau chef de „delicateţuri”, ori să se strecoare „ca peştii” printre greutăţile anului care urma să vină. Cocorada, spre exemplu, se prepara în tăvi de cozonac, pe baza unei compoziţii din făină fină de porumb. Pentru „cocoradă” mai era nevoie de lapte acru, drojdie şi zahăr. Amestecului i se adăuga, pe deasupra unt, iar unele gospodine adăugau mărar proaspăt. Aţi putea încerca şi dumneavoastră una dintre aceste mâncăruri, dacă aţi reuşi să găsiţi măcar una dintre vechile cărţi de bucate. Ba şi mai bine ar fi de aţi găsi vreo bunicuţă de prin satele hunedorene, care să-şi mai amintească modul de preparare ale delicateselor şi care să vă explice pe îndelete cum se face. Iar dacă veţi prepara bucatele numai cu produse de la ţară, veţi fi surprinşi de gustul lor şi al unor sărbători pline de savoare adevărată!
