Bătut, batjocorit, sodomizat și violat de colegii de celulă, în penitenciarul Bârcea Mare, într-un sistem care-și are propriile reguli. Este povestea lui Ionuț*, din Petroșani, un tânăr care a plătit mai scump decât era nevoie o tentativă de furt ce l-a trimis trei ani în închisoare. O poveste dură, puternică, despre abuzați și abuzatori. Și un sistem care te înrăiește și nu te poate apăra când ai nevoie.
Reporter: Cum a început povestea ta?
Ionuț: Eram pe secția Carantină, imediat după transferul de pe arestul poliției. Trecuseră câteva zile, timp în care am început să socializez, să pun întrebări, cum era și firesc pentru cineva care ajunge acolo pentru prima oară. Întâmplarea a făcut ca în aceeași celulă cu mine să fie și niște foști ”amici” de-ai fratelui meu, care avuseseră ceva altercații cu el. Au fost toate bune și frumoase în prima lună. După ce perioada de carantină a luat sfârșit, am fost repartizați fiecare pe secții în funcție de durata pedepselor, gradul de pericol și așa mai departe. Pentru că procesul în care eram inculpat era încă în desfășurare, am fost transferat pe secția Preventivi. Acolo ”am picat” în aceeași camera cu niște ”bighidii”, adică persoanele incarcerate cu vârsta cuprinsă între 18-21 de ani. Unul dintre ei fusese cu mine și la Carantină, deci ajunsesem să legăm o oarecare prietenie. Toate păreau bune și frumoase. Parcă prea frumoase.
Reporter: Ce s-a întâmplat după aceea?
Ionuț: A venit seara. M-am pus în patul meu cu gândul să încerc să adorm, deși gândurile nu-mi dădeau pace. La un moment dat ceilalți parcă făcuseră o bisericuță acolo, într-un colt, au venit către mine și, pe un ton batjocoritor, mi-au zis să mă dau imediat jos din pat.
Reporter: Ai acceptat?
Ionuț: Am refuzat, firește. Atunci a început calvarul. M-au târât de păr jos din pat și au început să mă lovească cu pumnii și cu picioarele. ”Te crezi șmecher acum, mă?”, zicea unul din ei.
Reporter: Nu ai chemat pe nimeni în ajutor? Alți colegi de celulă, gardieni?
Ionuț: Am încercat să urlu efectiv după ajutor, dar parcă pe măsură ce încercam să strig, mai tare veneau și loviturile lor.
Reporter: Îți mai amintești ce gândeai în acele momente?
Ionuț: N-o să uit niciodată. Îmi spuneam în sinea mea că o să rezist, o să fiu bine și o să supraviețuiesc.
Reporter: Era o practică obișnuită, un fel de ”urare de bun venit”?
Ionuț: Din câte auzisem înainte, cam așa se făcea ”primirea” noilor veniți în camera. Cum veniserăm toți odată, mi-am zis că nu o să văd sau o să pățesc așa ceva. Când mi-am dat seama că strigătele mele sunt în zadar, am paralizat efectiv de frică. Eram într-un nenorocit de coșmar! Era doar începutul, de fapt.
Reporter: Doar începutul…? Ce a urmat?
Ionuț: Am fost băgat în spălătorul camerei și de acolo în baie. Am fost înghesuit într-un colț și lovit cu pumnii și picioarele. Doi sau trei mă loveau, iar ceilalți stăteau și se amuzau, aruncându-mi cuvinte batjocoritoare, greu de reprodus. Geamul fiind deschis în baie, am început să strig din nou în speranța că cineva mă va auzi. Tot degeaba. Atunci unul din ei, cel care părea a fi liderul găștii, mi-a spus să mă pun în genunchi. Continuam să țip: ”Nu! Nu! Nu” și pentru fiecare sunet pe care îl scoteam primeam câte un picior în stomac sau un pumn în față. Simțeam că nu mai am puteri și îmi doream ca totul să se termine odată.
Reporter: Ți-a spus să te pui în genunchi pentru ce?
Ionuț: Vâzând că nu mă las, ”liderul” le-a zis celor care priveau să mă țină de mâini și de cap. Pentru a întreține relații sexuale orale, nu știu cum să o spun mai frumos. Aș prefer să trecem peste partea asta, te rog. Pot spune doar că m-au imobilizat și în cele din urmă au reușit. A venit fiecare dintre ei în fața mea… Mă țineau de păr și de mâini în timp ce eram în genunchi în interiorul băii. Mă strigau în cele mai josnice moduri cu putință. Atunci parcă ceva în mine s-a declanșat. Nu am putut nici să strig, nici să mă zbat. Îmi doream doar să… mor. Să nu fi existat. Să fi intrat atunci și acolo undeva în adâncul pământului și totul să înceteze.
Reporter: Te-au lăsat în pace după aceea?
Ionuț: Nu. Fără prea multe eforturi m-au legat cu o curea de mâini și m-au agățat de partea de sus a ușii de baie. Mi-au rupt toate hainele. M-au sprijinit de perete și în timp ce doi mă țineau, ceilalți au început să întrețină raporturi sexuale anale unul câte unul. Nu am simțit o durere mai violentă în toată viața mea. Am început să tremor incontrolabil. Îmi doream să leșin, orice, numai să nu mai simt nimic. A fost o veșnicie. Un coșmar care nu se mai termina.
Reporter: Când te-au lăsat în pace?
Ionuț: După probabil câteva ore. Mai mult sau mai puțin, fiindcă am pierdut noțiunea timpului. M-au lăsat să zac acolo, pe betonul rece, într-o baltă de apă și sânge.
Reporter: Dar gardienii nu au intervenit? Nu au auzit nimic? Adică umblă unii de nebuni în gașcă prin penitenciar și violează oameni?
Ionuț: De auzit mă îndoiesc că nu s-ar fi auzit. Erau cei din camera mea, era noapte, ușile erau închise. Gardienii, dacă veneau să se uite la vizete o făceau după bunul plac și chef.
Reporter: Cum ai reușit să revii în cameră, știind că acolo se aflau ei, abuzatorii tăi?
Ionuț: Într-un final, nu știu cum am ajuns să mă ridic și m-am dus la spălător să mă curăț de mizerie și de sânge. Nu am putut dormi. Începusem să simt durerea loviturilor în tot corpul. Am ajuns cumva în pat și am reușit să mă îmbrac rapid și cu teama de a nu înjunghiat sau lovit din nou. M-am uitat țintă la bec toată noaptea, ca și cum de acea lumină depindea tot restul existenței mele.
Reporter: Colegii tăi de camera dormeau?
Ionuț: Nu. Cei din cameră stăteau de ”șase” pe lângă ușă în cazul în care am de gând să fac vreo ”prostie” și să încerc să alertez gardienii. Îmi ziceam că va veni odată dimineața și totul va lua sfârșit. Dar nu a fost așa.
Reporter: Ți-au mai făcut rău?
Ionuț: Înainte de apelul de dimineață au venit la mine și mi-au zis că, dacă încerc ceva, orice, or să mă înjunghie acolo. Au pus pe unul din ei lângă mine, care stătea cu un obiect ascuțit la spatele meu, în timp ce eram încolonați pentru apel.
Reporter: Dar angajații închisorii nu au văzut în ce stare erai?
Ionuț: Și acum am vie în minte fața adjunctului închisorii, care s-a uitat puțin mai lung la mine și m-a întrebat dacă sunt bine. Aveam gura încleștată și am îngăimat un ”da” în timp ce simțeam vârful unei cozi de lingură ascuțit sau ce-o fi fost cum se înfige în spatele meu. Apelul a trecut. Toți s-au pus să mănânce. Unul din ei a luat o farfurie de tablă, a pus niște brânză sfărâmată de la micul dejun și mi-a aruncat-o lângă pat. Am refuzat să mănânc. I-am înfuriat parcă. ”Liderul” s-a ridicat din pat, a venit la mine și mi-a plesnit farfuria peste față. Mi-a zis că eu de acum înainte fac cum spune el și că dacă mă împotrivesc mă înjunghie pe loc. M-am uitat la el sfidător. Eram atât de furos încât nu îmi mai păsa de ce s-ar fi putut întâmpla. M-am curățat și m-am dus să mă curăț. Ceilalți au început să râdă. Dar eu simțeam că și așa nu mai am nimic de pierdut.
Reporter: Nu te-au bătut din nou pentru că i-ai sfidat?
Ionuț: Ar fi ieșit probabil rău dacă nu ar fi deschis gardianul ușa ca să ne scoată la programul de plimbare. M-au forțat să ies cu ei, ca nu cumva ”să-mi treacă o idee prin cap”. Am ieșit afară în curte, acolo erau deținuți de pe mai toate secțiile. M-am dus într-un colt și mă uitam la cer, care era înnorat și mă rugam lui Dumnezeu să mă ia de pe pământ. Să mă omoare acolo și să termin cu mizeria asta de viață.
Reporter: Cât timp au mai continuat cu umilințele?
Ionuț: E de prisos să mai amintesc batjocurile la care am fost supus. Am fost umilit în cel mai josnic hal. Lucrurile au continuat încă așa vreo 10 zile. Devenisem un robot, cred. Într-o seară au început să mă bată iar. Unul din ei a spart becul camerei și au pus o pătură pe mine și au început să mă bată iar. Mi-au dat cu sare și piper în ochi, m-au scuipat și m-au înjurat, nici nu mai aveam aer să respir. Atunci a venit salvarea mea.
Reporter: Sub ce formă a venit salvarea de care spui?
Ionuț: Deținutul care era responsabil de curățenia pe holuri a auzit zgomotele și s-a uitat pe ochean. A chemat imediat gardianul. Acesta a deschis ușa și m-a scos afară. Eu încă tremuram și îmi lăcrimau ochii de la sare și piper. Nu am știut ce să fac. Îmi era o teamă morbidă să-i spun ce se întâmplă. Dar am făcut-o. În câteva minute a venit intervenția. Toți gardienii disponibili de pe secții la acea oră au intrat în cameră și au strigat ”Alarmă!”. E cuvântul de care toți deținuții se feresc. Nimic bun nu urmează după asta. I-au culcat pe toți pe burtă și i-au luat la întrebări. A fost chemat comandantul de acasă în toiul nopții. Mi-au zis să-mi fac bagajele și m-au dus la infirmerie.
Reporter: A urmat o anchetă pentru a-i pedepsi pe vinovați?
Ionuț: Comandantul m-a luat în biroul lui să îmi pună întrebări, în timp ce ceilalți au fost bătuți și duși pe izolare. Au urmat trei luni de infirmerie, amenințări, cadouri de împăcare. Am fost dus la spitalul județean pentru expertiză medico-legală și tratament. După o săptămână, nu cred că mai aveam vreo urmă de piele alba rămasă neînvinețită pe corp. Cele mai multe urme erau vechi, din prima seară. Celelalte, pe parcurs.
Reporter: Ai aflat de ce ți s-au întâmplat ție toate aceste lucruri oribile?
Ionuț: Aflasem pe perioada cât am fost internat de ce mi s-au întâmplat mie toate astea. Cineva din camera de carantină, care avusese altercații cu fratele meu în trecut, îi ”plătise” pe colegii de celulă să ”îmi dea o lecție”. Doar că lucrurile au degenerat. Scuzele erau oricum de prisos și acum eram în faza în care eu eram cel care le va decide soarta.
Reporter: Cum le-ai decis soarta?
Ionuț: Venise ziua procesului, prima instanță. A ”lega” un coleg de suferință în pușcărie e ca și cum te-ai sinucide. Aveam de ales între a spune adevărul sau a-i proteja pe ei în instanță și implicit să mă protejez pe mine.
Reporter: Cât a durat procesul?
Ionuț: Procesul a durat aproape trei ani, pe toată durata detenției mele.
Reporter: Ai primit amenințări de-a lungul procesului?
Ionuț: În tot acest timp am mai îndurat batjocuri și mi-a fost extrem de greu să îmi recapăt demnitatea. Dar am făcut-o. În timp ce îmi țineam agresorii în șah, în toți acești ani am început să desenez, am ieșit la lucru în blocul alimentar, iar către final la curățenie la sectorul ”Vizită”.
Reporter: Ți-au mai făcut rău fizic?
Ionuț: Nu. Nimeni nu a mai îndrăznit după aceea. Cazuri similare se întâmplă frecvent, însă foarte puține ajung în instanță din lipsă de probe. Eu însă aveam un dosar plin.
Reporter: Ți-ai făcut și prieteni în închisoare?
Ionuț: În toți cei trei ani de detenție mi-am făcut fel și fel de prieteni. Am început să aplic psihologia umană, nu doar să o citesc în cărți. Căpătasem chiar și o oarecare notorietate. Lucrând în sectorul ”Vizită”, facilitam introducerea de telefoane și alte bunuri, interzise de regimul de detenție. Eram un soi de cărăuș.
Reporter: Să revenim la proces. Cum s-a terminat?
Ionuț: A venit și ultima zi de proces. Negasem timp de trei ani în fața instanței că toate astea s-au întâmplat, însă procurorii nu s-au lăsat ușor păcăliți și au făcut recursuri peste recursuri. Ajunseserăm la Curtea de Apel Alba Iulia, unde urma să se pronunțe sentința în curând. Eu mai aveam două săptămâni până la eliberare.
Reporter: Tocmai. Ai recunoscut adevărul? Erau și probe în dosar, certificatul medico-legal, precum și dovezi despre perioada lungă de refacere din infirmerie…
Ionuț: Da, unii ar fi spus că atunci era momentul cel mai prielnic să profit. Dar nu. Nu am făcut-o.
Reporter: De ce nu?
Ionuț: Mi-am iertat agresorii în inima mea și am încercat să trec peste.
Reporter: Ai reușit să treci peste cele întâmplate și cum de ai putut să îi ierți?
Ionuț: Mi-a luat destul de mult timp. M-am autosugestionat. Mi-am spus că ceea ce nu te omoară te întărește. Și așa a fost. Ceea ce m-a uimit a fost să-mi văd agresorii laolaltă în aceeași camera cu o profundă părere de rău. Le-am dat ocazia să mă cunoască, să vadă ce fel de om sunt. Și asta poate a contat. Nu mi-a fost nici frică să-i înfrunt.
Reporter: De unde știi că le-a părut rău și pur și simplu n-au vrut să-și salveze pielea?
Ionuț: Pentru că momentul lor de sinceritate a venit după ce s-a dat sentința. Nu ar mai fi avut niciun interes. Puteau pur și simplu să mă ignore. Nu e ca și cum spui un ”te rog, iartă-mă!” de frică. Sunt lucruri pe care le simți. În pușcărie ajungi să te maturizezi sau să te prostești mai rău decât erai atunci când ai venit. Am preferat prima variantă. A fost cea mai dură lecție de viață pe care am primit-o. Uneori stau și mă gândesc că e un miracol că sunt viu, că nu am luat-o razna sau că nu m-am întors acolo.
Reporter: Te-ai mai întâlnit cu agresorii tăi după ce ai ieșit?
Ionuț: Da. M-am întâlnit cu unul dintre ei la câteva luni după eliberare. Eram pe stradă și m-a strigat. Recunosc că am avut un fior când l-am văzut. Dar m-am dus acolo. Ne-am dat mâna și după o discuție amicală ne-am văzut fiecare de drum. A fost ciudat.
Reporter: Cum ești acum?
Ionuț: Consider că am trecut peste. Încerc să duc un trai normal, să-mi văd de viață și de familia mea și să privesc spre viitor.
Reporter: Ai coșmaruri legat de cele întâmplate?
Ionuț: Nu. Nu am avut niciodată. Poate sunt eu prea realist. Acel coșmar mi-a ajuns pentru toată viața, cred, nu am nevoie să mai și visez ce mi s-a întâmplat.
Reporter: Cât de vinovat este sistemul din pușcării, care în cazul tău nu a funcționat?
Ionuț: În primul rând, pentru toate câte s-au întâmplat de vină sunt eu, că am ajuns într-un asemenea loc. În al doilea rând, da, sistemul are vina lui, pentru că nu e capabil să asigure protecție în asemenea cazuri. De fapt, capabil ar fi. Voință nu este. E prea multă indiferență. Odată ce ești băgat în aceeași oală cu toți e mai rău ca la adăpostul de câini.
