DE CITIT. Deutsche Welle: Renunţarea fără răsplată

În psihologia colectivă a românilor, renunţarea nu pare a fi o formă de putere şi de nobleţe, ci, dimpotrivă, o slăbiciune, dacă nu cumva o ascunsă ignonimie

antonescu

O probă ar fi căderea spectaculoasă în clasamentul încrederii publice pe care a suferit-o Crin Antonescu. Potrivit unui sondaj INSCOP din luna septembrie, fostul lider al PNL adună doar 15,7% voturi de încredere ”multă şi foarte multă”, mai puţin decât Traian Băsescu (17,5%) şi decât Ion Iliescu (19,1%). În luna februarie 2013, el se bucura încă de 33% încredere şi se afla printre primele trei figuri politice ale zilei. Astăzi, în schimb, i se mai atribuie doar acea încredere pe care o manifestă paseiştii ca formă de rezistenţă faţă de cruzimea prezentului. Faptul că sondajul îl plasează în stricta proximitate a foştilor preşedinţi întăreşte şi mai mult impresia că ceea ce îl ”scade” pe Crin Antonescu este tocmai faptul de a nu avea „actualitate”.

Chiar dacă renunţările lui Crin Antonescu par să capete sens pe măsură ce trece timpul, încrederea continuă să scadă. Dacă renunţarea, în anumite circumstanţe, ar putea fi privită ca o formă de pozitivitate, atunci încrederea, care e ceva diferit de intenţiile de vot, ar fi trebuit să crească. Sau, cu alte cuvinte, ”nu te votăm, dar te preţuim pentru renunţările tale”. Totuşi, în cazul lui Crin Antonescu sunt prea multe adversităţi şi contrarietăţi ca să putem face convingător această demonstraţie.

Un exemplu poate mai convingător, deşi nu atât de spectaculos, ar fi acela al lui Emil Constantinescu. Faptul de a fi renunţat la a doua candidatură l-a scos dintr-o dată şi pentru totdeauna din prim-planul vieţii publice. În ciuda eforturilor sale de a influenţa politica din rolul său de fost preşedinte, prezentul i-a fost mai curând ostil.

Iar Traian Băsescu s-a folosit mereu de pretinsa mărturisire a lui Emil Constantinescu cu privire la ”sistemul” care l-ar fi înfrânt, ca să-şi pună în valoare propria voinţă de a nu renunţa niciodată. Ce a stimulat gestul repetat al lui Traian Băsescu de a evoca replica lui Emil Constantinescu dacă nu intuiţia că ”renunţarea” e privită doar ca abandon şi negativitate? Traian Băsescu a planat mereu la mare altitudine pe această impresie a voinţei neînfrânte. Ea l-a ţinut sus şi atunci când nu mai avea nimic de spus. Căderea lui s-a produs târziu, abia în clipa în care devenise mai clar şi pentru partizanii săi că voinţa sa ”neînfrântă” avea destule mobiluri impure.

În fine, un exemplu mai mic, dar care spune şi el ceva, este renunţarea lui Cristian Diaconescu. Din clipa în care a ”retractat”, nu doar că nu a mai intrat în sondaje, dar presa nici măcar nu i-a mai rostit numele.

De unde se trage oare această percepţie unilaterală a renunţării? O explicaţie ar fi aceea că societatea românească aspiră încă să fie condusă cu mână forte, mai bine zis, cu autoritate, ceea ce nu înseamnă neapărat abuz, ci convingere şi siguranţă de sine.Poate că românii aspiră încă la această parte bună a autorităţii care se întemeiază pe clarviziune.

Din păcate e prea evident că nu există în România o cultură a dezbaterii şi că discuţiile în contradictoriu degenerează repede în scandal şi insulte. Alegătorii nu aşteaptă ca adevărul să iasă la iveală din dezbateri argumentate, ci din manifestări simbolice menite să reveleze ”autoritatea”. Dezbaterile televizate din România nu au mizat pe argumente, ci pe ”lovituri de teatru”. În această ambianţă, renunţarea nu poate fi decât recunoaşterea propriei înfrângeri şi a propriei slăbiciuni şi atrage fatalmente după sine dispreţul public. Din clipa în care a părăsit sfera autorităţii potenţiale sau realizate, omul public nu mai reprezintă nimic şi se scufundă în uitare.

Din acest motiv, rolul bătrânului înţelept este imposibil de jucat. Silviu Brucan, bunăoară, se bucura de audienţă din cu totul alte motive: el era o fereastră către arcanele puterii, căci ştia să întreţină iluzia că are acces la culise, dacă nu cumva că ar participa el însuşi la manevrarea sforilor. El nu dezbătea niciodată nimic, ci ”dezvăluia” câte ceva din logica autorităţii. Pe scurt, renunţarea nu este în această lumină decât o autodescalificare, un fel de autoevacuare din sfera „actualităţii”, adică a lucrurilor care contează.

Iar cel care renunţă, poate uneori cu generozitate sau din înţelepciune, suferă o dublă pierdere, căci nu mai dobândeşte nici măcar compensaţia morală a preţuirii publice.

SURSA: www.dw.de

Comentarii FB

comentarii




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

zece − doi =

ACTUALITATE
ADVERTORIAL. Educația financiară este vitală pentru un antreprenor         BIROCRAŢIA SUFOCĂ ROMÂNIA. Două miliarde de euro de la UE n-au mai ajuns la drumurile patriei         INSTITUŢIA PREFECTULUI. Lista despăgubirilor a fost aprobată de Guvern         O tânără a fost jefuită în Hunedoara         Accident în Hunedoara, produs de un bărbat de 71 de ani         PROIECT PILOT. Tablete pentru elevi şi laptopuri pentru dascăli, moca, de la stat         Pagube de peste jumătate de milion de lei în judeţul Hunedoara         Aproape 200 de cadre didactice, cercetători, academicieni și scriitori au dat publicității apelul ”Dreptul la Educație”         Ministrul Turismului la Geoagiu Băi. Mircea Titus Dobre: „Ce a fost până acum a fost o pancartă”         Drumul Ilia – Gelmar se va face cu 40 milioane euro, bani europeni         Semnal de alarmă: Hunedoara înconjurată de terenuri poluate. Cât de nocive sunt haldele de steril         Imagini aeriene de pe Lotul IV al Autostrăzii Lugoj – Deva. Cum s-a lucrat (VIDEO)         Atenționare meteo: cod galben de ploi și vijelii!         Scandal în trafic cu urmări grave, filmat de un martor (VIDEO)         Accidentul rutier din intersecția de la Sântuhalm. Cine a fost vinovat         Violenţă de limbaj, bagatelizată de câţiva magistraţi hunedoreni         Lăsați copiii la școală, nu la spital! Trotuarul nu este loc de parcare         Zilele Maghiare din județul Hunedoara vor debuta vineri         Când va fi modernizat Drumul Judeţean 687 Hunedoara – Călan         Ce soartă va avea Muzeul Aurului din Brad