Paris: un slalom pitic prin orașul lor

În replică modestă la emoționanta experiență franceză din 1984 a colegului Nicolae Stanciu, publicată zilele trecute, aceste rânduri vin ca o notă din zona cenușie, ușor debusolantă a Parisului anilor de după 2010.

Călător emoționat către o bursă universitară la care visasem din adolescență, literatură franceză în Franța, obosit învățăcel de „numai” 45 de ani, poposeam într-o seară de iarnă în Paris. Eram după un drum de o zi jumătate cu autocarul, drum care mi-a împrietenit pentru multă vreme genunchii cu coastele și coloana vertebrală cu visul sârmei ghimpate. Era după ora 9 seara, când am fost debarcat în autogara internațională ParisGalliéni, descoperind în jur o atmosferă rece (și la propriu, și la figurat), de subsol fioros. Cu morman de bagaje – niciodată nu am realizat de ce am cărat atâtea, inutil -, brusc singur între stâlpii înalți de beton, mă gândeam disperat că nu e o variantă să mă hurduc către vreun metrou. Ciudat, văd în spațiul pustiu, la vreo zece metri, un taxi alb și îmi reconsider starea de spirit. Un șofer perfect negru, probabil nord african, după fizionomie, coborâse din mașină și mă privea, apatic, cum car la valize, fără să simtă nevoia de compasiune, dacă nu de ajutor. În sfârșit, măcar mi-a deschis portbagajul, să-mi pot urca calabalâcul.

M-am urcat în taxi, i-am explicat individului unde vreau să ajung – la un hotel în apropiere de Gare de Nord, gară de unde urma să iau TGV-ul a doua zi către Arras – și m-am relaxat, oarecum, încercând să înghit bine câte imagini pot din peisajul multicolor de iarnă de pe străzile pe unde mergeam. Șoferul meu, mai tăcut ca noaptea senină în câmp, a ratat de două ori locația, învârtindu-mă până i-am strigat fericit că tocmai am văzut hotelul, trecând, din nou, pe lângă el. Ploua rece și des, astfel încât șoferul a ieșit rapid din mașină, mi-a deschis portbagajul și s-a adăpostit sub o streașină, lăsându-mă să descarc bagajele cum am putut. Nu i-am lăsat bacșiș.

Din fericire, în hotel – un soi de tirbușon înfipt în cer, atât era de îngust, cu camerele lipite fagure în jurul unei scări în spirală -, veștile erau bune: oamenii știau de rezervarea mea, ba chiar m-au ajutat să urc bagajele pe tirbușon, până la ultimul etaj, unde era camera. 20 de euro pe noapte, în buricul Parisului, un chilipir, așa că ce mai contează tirbușonul!?

În ciuda atmosferei bătrânicioase din holul hotelului, camera era superbă: mobilă clasică, un pat mare, TV și o baie generoasă cu tot ce trebuie, deliciu pentru un drumeț de cursă lungă.

Duș fierbinte și lung, schimb de haine și cobor la recepție, caut îndrumări și ies în oraș, pentru hrană, dar mai ales pentru a repeta drumul pe care îl voi face a doua zi, până la gară. Norocos, descopăr că sunt doar cinci minute de mers pe jos. În zona gării, grupuri mici dar dese de marocani, algerieni, tunisieni, ce-or fi fost, sporovăiau gălăgios, făceau semne din pachete de țigări și brelocuri cu Tour Eiffel și trebuia să faci un adevărat slalom să-i ocolești, pentru că nu aveau niciciun gând să se ferească din cale. Aveam să descopăr și cu alte ocazii că, din acest punct de vedere, al ocupării stradale, e orașul lor, iar parizienii au învățat de mult slalomul pitic pe trotuare.

Aleg, din grupul de fast-food-uri care se înșirau luminoase în apropiere, unul cu specific arab: arăta cel mai bine și am văzut, de departe, ceva cotlete de berbecuț rumenite de plângeai. Pe care le-am și pus la pachet, în acompaniamentul unor sosuri cu nume greu de reținut, dar bestiale la gust, dar și a unei shaorma de completare la foame mare.

În drum spre hotel, mă mai învârt prin zonă. La un moment dat, un tânăr înalt, cu aer boem, judecând după pletele numai potrivit dezordonate și fularul de o culoare inexistentă ca nume aruncat peste umăr potrivit de neglijent, mă abordează la limita spaimei, dar politicos: „Aveți un euro pentru mine? Mi-ar trebui trei, dar e bun și unul.”. Descumpănit, caut, mecanic, prin buzunare, găsesc o monedă și i-o dau. Mulțumește, cu un gest aproape aristocratic din vârful degetelor, dă o dată din fular pe spate și își continuă drumul de om fericit.

Ajung în camera de hotel, aproape de miezul nopții, cu shaorma, cotlete, suc de portocale și un Paris Match proaspăt, cu Marilyn Monroe pe copertă. Hrană și somn.

Dis de dimineață, în slalom pitic prin orașul celor despre care v-am vorbit, mă strecor către gară, pornind către visul meu de adolescent. Un point c’est tout.

Comentarii FB

comentarii




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

douăzeci + 10 =

ACTUALITATE
Soarta șoselei spre Parcul Național Retezat – cel mai periculos drum al Hunedoarei         SOARTA MOCĂNIȚEI. Drumul feeric care a luat locul celei mai vechi căi ferate a Hunedoarei         Petru Androne Eli a câștigat procesul cu primăria         Sinucidere în spital         Bulevardul Mihai Viteazul va fi modernizat         Parcarea jefuită de pe DN 76         Polițiștii au descins la locuințele unor tineri, suspectați de trafic de cannabis și cocaină         Comori dacice impresionante traficate de un german         Despre soarta cărților…         INIŢIATIVĂ. Aleşii ALDE prezintă surse de finanţare pentru Deva         Noaptea Lungă a Industriei – În 10 mai, Cugir și Sebes         Întâlnire inedită în Cetatea Deva         INVENTARUL ȚINUT LA SECRET DE CONSILIUL JUDEȚEAN. Cât de proaste sunt drumurile Hunedoarei         S-a reluat furnizarea gazului metan la Termocentrala Mintia         Percheziții la persoane bănuite de înșelăciune. Prejudiciul depășește 200.000 de lei         DEVA. Mesaj emoţionant transmis de primarul Florin Oancea veteranilor de război         ULTIMUL EPISOD. Sarmizegetusa Regia, o istorie a furtunilor care au devastat monumentul UNESCO (IV)         Restaurarea Cetăţii Orăştiei va costa cinci milioane de euro         Nori de praf peste Hunedoara, de la combinatul siderurgic         Peste 85.000 de puieţi vor fi plantaţi în această primăvară în munţii Orăştiei