Cum, de exemplu, ar fi ieftinătatea mâncării, abundența, diversitatea mâncărurilor într-un restaurant tip autoservire (împinge tava), care în metropola speranțelor și păcatelor se cheamă Bufett. Tot imens, în care grupurile organizate de turiști urmăresc stegulețul colorat al ghidului, din vârful unui băț, pentru a nu se rătăci printre mese… Cu doar 6 dolari plătiți la intrare, mănânci cât poți duce în pântece, din ceea ce și cât ți-ai ales de pe zecile de metri de tarabe și tăvi cu preparate și ai pus în niște farfurii și acelea cât tăvile de prăjituri ale noastre. Adică varietăți de cărnuri din toate animalele cunoscute și toți peștii apelor curgătoare și stătătoare – fierte, prăjite, gătite… Între care jamboanele enorme de vită și de porc fierte, fierbinți, tăiate dintr-o singură lovitură a chef-ului, la grosimea cerută, cu niște cuțite mai degrabă săbii, erau chiar spectaculoase, dar și foarte gustoase… Nu pot înșira toate bunătățurile, garniturile, mâncărurile mexicane, preparatele de patiserie și cofetărie, fructele proaspete de pe toate continentele, unele total nemaivăzute de noi, băuturile, sucurile, reci, calde, fierbinți, cafelele, înghețatele… Din fabrica aceea de mâncare îți alegi și mănânci câte puțin din fiecare, după poftă, sau pe toate la doar 6 dolari! Și-apoi îți explici de ce americanii adevărați, reali, nu sunt cei din filme și de la televizor, nu fotomodelele celebre, frumusețile răpitoare. Americanii pământeni și mai cu seamă americancele, indiferent de culoare, dar afroamericancele cu osebire, sunt cei de pe stradă, milioanele de trăitori bine pe bune; niște agabaritici de tip Large și Extralarge… Iar Bufett-e de-astea există peste tot, nu doar aici… Unde s-au aciuiat venituri din lumea toată, preponderent asiatici, cu salarii modeste, până-n 1200 de dolari. Precum un necăjit dar foarte gras, care are ca obligație de serviciu curățarea uriașelor scrumiere din cazinouri, cât un lighean, o chiuvetă, umplute cu un fel de nisip de granulație și culori diferite, din care scoate cu un instrument ca o lingură cu dinți mucurile de țigări, apoi netezește nisipul și-l spreiază…
Tot ciudat mi s-a părut că, aflându-ne în plin deșert vitreg vieții, inclusiv cactușilor și palmierilor, în apropiere de Eldorado Valey și Death Valey (Valea Morții), niciodată, în șase zile și nopți, pantofii nu ni s-au acoperit cu praf. Și nici gulerele cămășilor nu se înnegreau, ca la Deva. Sau București, ori Mamaia… Și toate mașinile, autobuzele luceau, nu doar limuzinele hiperlong…
Apoi, nu am auzit, nu am văzut la Tv., n-am deslușit din „Las Vegas Sun” ceva despre vreun jaf, tâlhărie, violențe ori violuri. Ca la noi… Bine, asta cu violul ar fi și cam greu de aflat acolo unde la tot pasul primești cărți de vizită, cu poze ale unor fete, doamne frumoase, evident nu autohtone, cu tariful pe oră și numărul de telefon… După cum, nici tipărituri cvasiporno, precum cele americănești care apar în România, expuse pe tarabe sub ochii adolescenților cărora le plouă-n gură, nu am văzut în rarele lor chioșcuri de presă. Însă abundă tipărituri gen reviste-magazin, de informatică, PC, comunicații, albume auto… (Va urma).
Cuvinte Libere. Americanii au Las Vegas, noi – Las fierbinți. Aici e diferența… (II)
